salman-rushdie

AMURGUL ZEILOR

”Nu are niciun sens să cauți dreptatea acolo unde nu poate fi găsită”
(Salman Rushdie, Pământul de sub tălpile ei)

”Domnule avocat, vă scriu referitor la cererea introdusă în data de 19 decembrie 2008 (…)”

Tensiunea atinge cote paroxistice, pulsul mărit îmi agită hârtia din mână, ”simț enorm și văz monstruos”, sunt pe cale să pipăi și să…

”Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat cererea susmenționată și…”.

Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi tresaltă inima de bucurie când mă gândesc la vremurile ferice în care CEDO îi lua sub aripa sa protectoare pe justițiabilii obidiți din România și pronunța decizii istorice prin care condamna metehnele sistemului nostru legislativ sau judiciar, iar avocații ”agățau” deciziile CEDO la niște mirobolante concluzii, de crăpau judecătorii naționali jucându-se cu ele în deliberări.

În urmă cu 10 ani, încurajate de curentul irepresibil transmis din ședințele CEDO prezidate de un jupân stilat (Zupancic), doamnele Ştefănescu Ruxandra şi Anastasescu Rodica și-au angajat un ”avocat tânăr și cu perspective” pentru rezolvarea unei probleme ce amenința să dureze mai mult decât le îngăduia Judecătorul Suprem să aștepte.

Doamnele menționate sunt fiicele și moştenitoarele lui Ilie D. Remus, fost inspector școlar și autor de manuale.

Tatăl lor a fost arestat de comuniști în anul 1957 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, dispunându-se şi confiscarea averii sale, inclusiv locuința familiei.

Condamnarea lui Ilie D. Remus a intervenit pentru niște acuzații inedite, care l-ar fi putut face invidios pe Kafka: ură faţă de regimul democrat al RPR şi faţă de URSS.

După condamnare, soția și cele două fiice au trăit vremuri de restriște, ajungând în situația de a locui cu titlu de chiriașe într-una dintre camerele fostei lor case.

Ulterior, Ilie D. Remus a fost eliberat doar ca să poată muri acasă, iar aceasta se pare că nu reprezenta o dovadă de compasiune din partea autorităților comuniste, ci un mijloc de a se eschiva de la explicațiile referitoare la decesul unui deținut politic.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 le-a creat fiicelor lui Ilie D. Remus speranța că Statul Român intenționează să le ofere o minimă compensație pentru samavolniciile săvârșite împotriva lor și a tatălui lor.

Plin de entuziasmul caracteristic vârstei, am început efectuarea demersurilor necesare în exercitarea mandatului și am solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti soluționarea notificării formulate de clientele mele.

Pentru a nu risca o comă indusă de plictiseală, voi rula doar câteva flashback-uri referitoare la activitatea prestată în cei 10 ani:

1. În anul 2005 am obținut o hotărâre irevocabilă privind obligarea Primăriei Generale a Municipiului București la emiterea dispoziției pentru acordarea despăgubirilor prin echivalent, dar PMB a reacționat cu o mică întârziere: dispoziția a fost emisă abia în ianuarie 2009, la valoarea stabilită de instanţă în anul 2005. Evident că s-a impus formularea unei noi contestații pentru actualizarea despăgubirilor.

2. În paralel cu procedurile interne, având în vedere lipsa caracterului efectiv al despăgubirilor, am formulat și o cerere la CEDO în 2008.

3. A doua contestație s-a finalizat în anul 2010 cu obținerea unei noi hotărâri irevocabile privind obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti la acordarea de despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii actualizate la momentul acordării efective a despăgubirilor.

4. Având în vedere că procedura administrativă nu s-a finalizat nici după pronunțarea celei de-a doua hotărâri irevocabile, am formulat o cerere de executare silită și o cerere de amendare deoarece obligația de e emite dispoziția nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitoarea.

5. Abia după trecerea unui an și după aplicarea amenzii, Primăria Municipiului Bucureşti a procedat la emiterea dispoziţiei respective în 2011.

6. După încă un an și un parcurs sinuos, dosarul a fost returnat de ANRP cu un pretext de neam prost: fișa tehnică a construcției (demolate) nu se afla în dosar. Pretinsa lipsă a acestui înscris a fost așa de gravă încât funcționarii nu s-au mai ostenit să lectureze rapoartele de expertiză ordonate de instanțele de judecată și nici nu au mai solicitat informații de la petenți, ci au dispus reluarea maratonului administrativ da capo al fine.

7. Dosarul se află și în prezent pe traseul dintre PMB și ANRP.

8. Prin Legea nr. 165/2013, legiuitorul generos a mai adăugat încă 5 ani pentru soluționarea notificărilor la cei 13 ani trecuți de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În procesele anterior menționate, judecătorii naționali (Curtea de Apel București, Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 6) au demonstrat că sistemul nostru judiciar poate beneficia de încredere și au pronunțat hotărâri temeinice în baza unor interpretări de bun-simț ale actelor normative aplicabile.

Totuși, la inițierea demersurilor în această cauză, mă întrebam dacă sintagma ”avocat tânăr și cu perspective” este una meritată, dar, pare-se că, după toate aceste șicane inventate de niște funcționari mânați în luptă de indolență, întrebarea nu mai prezintă importanță: am rămas doar ”avocat”.

Vremea trece și trecutul rămâne tot mai departe în urmă; toate au trecut și s-au topit ca un vis, dar am aflat că dezamăgirea poate să doară mai tare decât o înfrângere.

În tot acest timp, doamnele Ștefănescu Ruxandra și Anastasescu Rodica au nutrit speranța că plângerea lor depusă în 2008 va fi admisă și că vor obține o minoră compensație pentru trauma care le-a marcat întreaga viață.

”…a decis în data de 22 mai 2014 să o declare inadmisibilă”.

Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…

”Curtea a considerat că nu au fost îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție”.

Număr până la o sută și-mi amintesc cuvintele lui Machiavelli: ”Cât de blândă este decepția…”

Încerc să identific o modalitate de a transmite clientelor mele – trecute de vârsta de 80 ani – că, după ruinarea șanselor de a obține o reparație în timp util în România, s-au năruit și speranțele de a obține o compensație de la CEDO.

”Grefa nu va putea să vă ofere alte detalii cu privire la decizia judecătorului unic. Conform directivelor Curții, dosarul cererii va fi distrus într-un termen de un an de la data acestei decizii”. Altfel spus, talk to the hand.

Dacă aș fi Carlos Ruiz Zafon, aș afirma că această paradă de eficiență și amabilitate este opera unor ”funcționari” care respiră o lenevie beligerantă destinată punerii de piedici în calea justițiabililor. Dar nu o fac!

Anticipând replici de genul ”avocatul a dat cu oiștea în gard”, semnalez un aspect care merită o privire mai atentă: decizia în discuție nu este una singulară, ci se constată că astfel de pocinoage se petrec la tot pasul în ultimul timp.

O informație obținută neoficial arată că încălcarea art. 34 și 35 se traduce în cele mai multe cazuri prin completarea necorespunzătoare a listei cu anexele.

Astfel, la formularea cererii, înainte de fiecare document în parte, trebuie inserată o altă filă pe care să fie scris doar numărul anexei respective (Anexa 1, Anexa 2 etc.).

Este doar unul dintre aspectele esențiale urmărite cu abnegație de Curte.

Nu sunt și nici nu pretind că sunt specialist în materia protecției drepturilor omului, dar am admirat și am crezut în deciziile prin care CEDO lămurea noțiuni precum proces echitabil, acces la justiție, atingere adusă dreptului de proprietate etc.

Am situat mereu deciziile CEDO printre cele mai puternice elemente de persuasiune și le-am utilizat frecvent în argumentațiile mele.

Asemenea doamnelor Ștefănescu Ruxandra și Anastasescu Rodica, mulți alții i-au ridicat în slăvi pe judecătorii de la CEDO și i-au considerat providențiali sau divini.

Acești oameni au încercat să valorifice jurisprudența CEDO în cauzele lor, iar, atunci când nu au reușit să obțină recunoașterea sau realizarea drepturilor lor, și-au pus ultimele speranțe în instanța de la Strasbourg.

Victimă a propriului succes, Curtea s-a trezit asaltată de un număr foarte mare de cereri și, probabil, din dorința de a-și ”optimiza” volumul de activitate, s-a transformat din propovăduitor al drepturilor concrete și efective într-un vajnic apărător al formulelor sacramentale.

Este trist să constat că ultima redută ridicată în calea abuzurilor a preluat tocmai comportamentul celor pe care-i condamna cu puțin timp în urmă.

Nerespectarea articolelor 34 și 35 a devenit pretextul îndărătul căruia CEDO își ascunde comoditatea.

Apuse vor rămâne oare vremurile în care CEDO își asuma în mod responsabil rolul și credea în principiul fiat justitia pereat mundus?
Nessun maggiore dolore che ricordasi del tempo felice nella miseria

Nu îmi rămâne decât să sper că practica respingerii ca inadmisibile a cererilor pentru motive insignifiante să fie o rătăcire temporară și că judecătorii de la CEDO ne vor inspira (din nou) o simpatie vecină cu venerația.

În loc de încheiere, apreciez că onorabila CEDO, dar și semizeii mioritici ar trebui să-și amintească și să mediteze profund la o celebră butadă: vechii zei ai grecilor au dispărut pentru că lumea nu a mai crezut în ei.

Av. Petre PIPEREA
Avocat Partener PIPEREA & ASOCIAȚII

verbund-verbund

STATUL ŞI RĂZBOIUL SĂU

STATUL ŞI RĂZBOIUL SĂU CU INVESTITORII

Deunăzi, am comis greşeala să mă uit la ştiri… Un primar tocmai se plângea că a făcut o investiţie în construirea unei piscine, pe care doreşte să o vândă pentru că merge pe pierdere. Se gândea că poate „pune botu’ un investitor străin” şi o cumpără. Abordarea domnului primar, deşi poate părea amuzantă la prima vedere, mi-a provocat în egală măsura o decepţie şi o profundă îngrijorare, dar a avut şi darul să îmi ofere şi un răspuns la întrebarea: Unde sunt investitorii străini? Lipsesc cu desăvârşire pentru că nu mai vor să pună botu’.Fireşte, investitorul, fie el străin sau autohton, trebuie să fie privit ca un partener, el nu trebuie păcălit. După realizarea investiţiei, tu, stat beneficiar, nu trebuie să te năpusteşti asupra investitorului pentru a-i lua taxe cât mai multe şi mai mari. Permite-i să-şi finalizeze planul de afaceri, lasă-l să angajeze cât mai mult personal, gândeşte pe termen lung, iar nu pe termen scurt. Nu te ghida după maxima extrem de nefericită „sunt străini, au ei bani”.Din nefericire, însă, realitatea este cu totul alta, iar în rolul principal negativ este ANAF. Un confrate îmi relata acum câteva zile că s-a împrietenit cu un fost funcţionar în cadrul ANAF care i-a povestit despre modalitatea în care inspectorii fiscali sunt instruiţi pentru activitatea de control a contribuabililor. Li se spune că un contribuabil trebuie luat tare, ca să se sperie bine, astfel încât în timpul controlului să îi găseşti „ceva” pentru că, de fapt, toţi sunt nişte infractori. Dacă nu găseşti nimic, atunci „trebuie” să inventezi. Am înghiţit în sec şi am realizat că aceasta este raţiunea pentru care, în ultima vreme, contestaţiile asupra rapoartelor de inspecţie fiscală şi asupra deciziilor de impunere adiacente s-au înmulţit. Şi nu doar contestaţiile s-au înmulţit, dar s-au înmulţit şi hotărârile judecătoreşti de suspendare a executării acestor acte administrativ fiscale, respectiv cele de anulare a lor. Şi eu care speram că geniul meu avocaţial a avut ceva de spus. Iată că nu, au avut de spus instanţele judecătoreşti care au sancţionat abuzurile grosolane şi evidente ale organelor fiscale.

Atât la nivel naţional, cât şi la nivel european şi internaţional, relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie să se ghideze după o serie de principii general valabile, imuabile: certitudinea impunerii fiscale (transparenţa), rezonabilitatea şi predictibilitatea, într-un cuvânt trebuie respectat statul de drept (the rule of law – împărăţia legii).

Atunci când contribuabilul greşeşte, el trebuie învăţat să nu repete greşeala făcută, dar, pe cât posibil, nu prin sancţiuni pecuniare, ci prin acordarea unor termene de graţie înăuntrul cărora să poată remedia problemele semnalate. În egală măsură, confruntat cu dificultăţi financiare (o situaţie cu care toate societăţile se confruntă în acest moment), agentul economic trebuie ajutat să-şi plătească taxele şi impozitele, prin găsirea unor soluţii care să menţină viabilitatea societăţii aflate în dificultate. Din nefericire, prima măsură pe care o adoptă organele de control fiscal în aceste situaţii este poprirea conturilor şi implicit blocarea lichidităţilor de care dispune societatea, dublată de instituirea sechestrului asupra activelor societăţii. Rezultatul este unul singur, împingerea societăţilor către insolvenţă şi faliment şi, implicit, pierderea surselor de venit la buget.

În materie de certitudine a impunerii fiscale, pe cât de clare sunt prevederile din Codul fiscal, pe atât de neaplicate sunt de către organele de impunere fiscală. Art. 3 lit. b) din Codul fiscal, alături de jurisprudenţa CEDO în materie (Rotaru împotriva României, Asociația Martorilor lui Iehova contra Franței, Van Es Douane Agenten contra Olandei), impun elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Conform acestui principiu extrem de important în materia dreptului fiscal, organele de control trebuie să se abţină de la a impune, cu titlu de impozite şi taxe, acele sume care nu rezultă cu claritate şi precizie din normele fiscale. Iată de ce contribuabilul trebuie să poată să prevadă cu uşurinţă care sunt impozitele şi taxele pe care le datorează, în caz de dubiu aplicându-se principiul in dubio contra fiscum.

Din păcate, observăm că de la an la an, de la legislatură la legislatură, de la preşedinte la preşedinte, the rule of law în economie nu apare (observăm actualmente un reviriment în lupta împotriva corupţiei). Majoritatea ramurilor economice, în loc să fie ajutate prin măsuri fiscale de stimulare a producţiei, a vânzărilor şi implicit în vederea creării de locuri de muncă, sunt schilodite fie prin acţiunile nesăbuite ale inspectorilor fiscali, fie prin inacţiunile organelor abilitate cu combaterea evaziunii fiscale şi a pieţei negre. Aici avem nevoie de un stat de drept puternic pentru că de aici putem aduce venituri suplimentare la buget.

Drama este că investiţiile nu pot aduce beneficii celor care îşi riscă economiile într-un climat în care piaţa neagră atinge cote alarmante de peste 80% (piaţa alcoolului este de peste 90% în timp ce piaţa neagră în panificaţie a atins 75%). Aici statul trebuie să intervină şi să-i sancţioneze pe acei participanţi la comerţ care nu respectă regulile jocului. Vorbim despre comerţul nefiscalizat care nu doar că aduce prejudicii incomensurabile bugetului de stat, dar creează un mediu de concurenţă neloială şi aduce grave prejudicii operatorilor economici oneşti, care îşi plătesc taxele. Nu ai cum să faci faţă unei concurenţe neloiale în care competitorul tău nu achită TVA (24%, respectiv 9% pentru pâine), nu achită taxele aferente salariaţilor, plătindu-i la negru (44%), iar în domeniile în care trebuie achitată acciză (alcool, carburant), aceasta nu este plătită. În aceste condiţii, indiferent de magnitudinea şi ingeniozitatea afacerii, este practic cu neputință să faci faţă pieţei negre.

Dar România are legi! Un articol din Legea Fundamentală, uitat parcă de puterea executivă, ne face să credem că situaţiile descrise mai sus sunt imposibil de întâlnit, aceasta pentru că „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurență. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie” (art. 135 din Constituţie).

Deşi, la nivel declarativ, agenţii economici nu au de ce să îşi facă griji, fiind protejaţi de Constituţie, realitatea este trist de diferită. Contribuabilul trebuie permanent să fie în gardă pentru a face faţă abuzurilor continue la care este supus din partea organelor statului, prin asigurarea unei protecţii juridice adecvate, atât preventiv cât şi judiciar. Contenciosul fiscal pare a fi soluţia în actualitatea social-economică pe care o trăim.

Speranţa vine însă tot din partea statului, a instanţelor judecătoreşti, de la cea de-a treia putere în stat care, pesemne, se dovedeşte că a parcurs cu succes un proces de consolidare, iar acum, pusă în faţa testului „luptei” pe care ANAF-ul o dă cu contribuabilii oneşti, reaşază pe frontispiciu statul de drept cu a sa împărăţie a legii.

Familia-PNG

CELULA STEM A SOCIETĂȚII

  1. Trebuie să re-învățăm că familia este celula stem a societății. Atât cea scriptică (de jure), cât și cea consensuală (de facto). Și să re-învățăm să o protejăm. Mai ales împotriva celor care abuzează de puterea lor economică.

Știți, bălegarul este fertilizantul cel mai bun, ba chiar e capabil să “panseze” și să vindece un sol rănit de chimicale. Cu condiția ca el să fie împrăștiat pe câmp în cantități mici și, dezirabil, egale. Dacă, însă, e îngrămădit la marginea drumului, cum să vă spun, bălegarul determină senzații olfactive nu prea plăcute.

Cam așa stau lucrurile și cu proprietatea: dacă este deținută și chivernisită de cât mai mulți oameni, ea duce la crearea și consolidarea unei clase de mijloc care este și rămâne coloana vertebrală economică și morală a unei societăți democratice, în care oamenii sunt cetățeni (și nu doar consumatori), cred în dreptate și în lege, iar nu în idoli politici sau economici, și îi determină prin forța lucrurilor pe deținătorii puterii să nu mintă, să nu manipuleze, să nu abuzeze și să nu fure; dacă însă e îngrămădită în puține buzunare sau conturi, proprietatea duce la abuz de putere economică. Și, la fel ca materialul organic de mai sus, lasă niște senzații olfactive de neinvidiat.

Protecția acestei proprietăți-grămadă, mai ales când acumularea este rezultat al abuzului, speculației sau chiar al furtului, nu poate prima asupra imperativului protecției familiei. Sistemul de principii reunite în diversele instrumente internaționale relative la drepturile omului prioritizează valorile. Familia este o valoare cu mult mai importantă decât o proprietate obținută prin abuz de putere economică, prin speculație sau prin furt.

Dreptul la locuința familială (domiciliu) este un drept al omului prevăzut în CEDO, la art. 8, și protejat de decizii recente ale CEDO unde s-a pus problema evacuării din locuință a consumatorului și a familiei sale. În acest sens, semnificative sunt spețele McCann contra Regatului Unit (2008) și Ćosić contra Croației (2009).

Dreptul la locuință și protecția acestuia sunt prezente și în decizii ale CJUE. Dacă în speța Mohamed Aziz (2013), CJUE a arătat că, în realitate, chestiunea clauzelor abuzive poate fi dezbătută și într-o contestație la executare (ceea ce înseamnă că în acest tip special de proces trebuie ca judecătorul să ridice din oficiu problema clauzelor abuzive și pe cea a sancționării lor), fiind necesară chiar, pentru a asigura efectivitatea normelor de sancționare a clauzelor abuzive, o procedură care să permită suspendarea/înghețarea efectelor contractului pe perioada procesului relativ la clauzele abuzive, în speța Morcillo și García (cauza C-169/2014), CJUE a statuat că, mai ales când este vorba de o locuință familială, este necesară o procedură care să permită analiza clauzelor abuzive încă din faza de început a executării silite, adică atunci când se cere încuviințarea/învestirea cu formulă executorie. Spre exemplu, consumatorului trebuie să i se permită o opoziție sau un apel împotriva hotărârii de încuviințare a executării, cu efect de suspendare imediată a executării, pentru a putea cere judecătorului efectuarea cu calm a analizei existenței în contract a clauzelor abuzive și proporționalității unei eventuale măsuri de evacuare din locuință.

Chestiunea protecției acestui drept este deja prezentă și în jurisprudența noastră recentă. Este în acest sens, spre exemplu, hotărârea din 2 octombrie 2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București, care se întemeiază direct pe jurisprudența CEDO în emiterea unei hotărâri de suspendare provizorie a executării silite a unei locuințe. În fine, ideea protecției familiei și a locuinței familiale a pătruns – cu greu, ce-i drept – și în legislația noastră civilă, începând cu 1 octombrie 2011. Este în acest sens art. 258 C.civ., care dispune că familia, și deci, implicit, locuința familiei, sunt protejate de stat. În lipsa unei legi speciale care să ofere protecția tribunalului, în aceleași condiții în care un comerciant poate obține această protecție pentru insolvență, simplul particular poate obține protecția locuinței utilizând aceste repere europene sau românești.

  1. Judecătoria Sectorului 3 București, în dosar nr. 66029/301/2014, prin încheierea din 2 octombrie 2014, a dispus suspendarea provizorie a unei executări silite purtând asupra unui imobil care avea destinația de locuință familială. Evacuarea din locuința familială a fost suspendată provizoriu.

Situația din speță este tipică, putând fi regăsită în multe alte zeci de mii de spețe: avem de-a face cu un credit ipotecar în franci elvețieni (CHF), un contract de credit suspectat de clauze abuzive, care este cesionat unui colector de creanțe, colector ce reușește să scoată imobilul la vânzare într-o executare silită, și avem, în fine, un adjudecatar al imobilului, care se ocupă în mod profesional cu cumpărarea de imobile în proceduri de executări silite și care, pentru a valorifica imobilul– locuința familială, începe evacuarea familiei reclamantei (soț, plus doi copii minori).

Dreptul intern al României nu este, în mod evident, favorabil debitorului. De fapt, este atât de constrângător și de lipsit de atenție în ceea ce privește situația concretă familială și drepturile debitorului încât procedura de executare silită, ajunsă în faza de evacuare, se poate derula în 4-6 luni, întrucât debitorul nu este citat la încuviințarea executării/învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, titlu care este verificat doar formal de judecător, iar hotărârea de încuviințare a executării silite, ei bine, este una nesupusă niciunei căi de atac. Debitorul are acces la o biată contestație la executare, care are marile “avantaje” că (i) este post-factum, și (ii) nu este suspensivă de executare, adică, poate fi formulată și derulată chiar în timp ce executarea se finalizează. După executarea silită, ce îi rămâne debitorului? Un drept la daune interese. Căci repunerea în situația anterioară (revenirea debitorului în locuința familială) este, adesea, iluzorie, câtă vreme adjudecatarul este protejat cu garanții puternice, el fiind prezumat de bună credință.

Așa că Judecătoria Sectorului 3, în această hotărâre inedită, a purces la aplicarea directă în dreptul intern a jurisprudenței CEDO.

Iată un citat din motivarea încheierii din 2 octombrie 2014, pag. 3 : “CEDO, în cauza Ćosić contra Croației (2009), analizând o situație în care, cu respectarea dreptului intern, s-a dispus evacuarea unei persoane, a reținut că hotărârile instanțelor naționale au fost întemeiate exclusiv pe constatarea că persoana a cărei evacuare s-a dispus nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit legislației interne în vigoare (n.n. – imobilul fusese deja adjudecat într-o executare silită). Curtea, făcând trimitere la jurisprudența sa anterioară (McCann contra Regatului Unit, 2008) a arătat că pierderea locuinței de către o persoană este o formă extremă a ingerinței în dreptul la respectarea domiciliului. Oricărei persoane care riscă o restrângere atât de gravă trebuie să i se dea posibilitatea ca o instanță de judecată să analizeze și să stabilească proporționalitatea și rezonabilitatea măsurii prin prisma art. 8 din Convenție, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a ocupa un imobil s-a stins”.

În speța citată s-a dovedit doar aparența dreptului (aceasta fiind limita de competență funcțională a judecătorului în această cale procesuală). În contestația la executare, în sine, se va putea pune în discuție, în mod evident, proporționalitatea. Evacuarea fiind o măsura extremă, se va putea verifica dacă nu cumva existau la momentul declanșării executării silite alte măsuri apte să ducă la realizarea creanței, fără a lăsa debitorul și familia sa fără locuință. Se va putea, de asemenea, analiza dacă în contract există sau nu clauze abuzive și dacă riscul valutar tipic creditelor în franci elvețieni era exclusiv în sarcina debitorului, caz în care și această clauză ar putea fi analizată sub aspectul caracterului abuziv. Creanța, necertă din aceste două puncte de vedere, va putea fi parțial anulată, cu consecința reducerii sarcinii debitorului, care va putea achita sau acoperi altfel restul creanței.

Pentru aceste soluții potențiale indic, în plus față de reglementările din materia combaterii și sancționării clauzelor abuzive și față de deciziile CEDO și CJUE enunțate, și un text de principiu din Noul Cod de procedură civilă, deseori ignorat de practicienii dreptului. Bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor (art. 629 alin.1 N.C.P.C.). În condițiile art. 258 C.civ. se poate argumenta (nu doar teoretic) o insesizabilitate temporară a unui imobil, câtă vreme acesta are destinația de locuință. Dar, cel mai important aspect al regulii din Noul Cod de procedură civilă (art. 629 alin.1) este acela că, în sine, executarea silită este o soluție in extremisde realizare a creanței. O executare silită ne-necesară apare ca fiindneîntemeiată. Dacă există alte metode de realizare aflate la îndemâna părților sau a creditorului, sau dacă judecătorul nu găsește că executarea silită este necesară, el ar trebui să refuze învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu prezentat de creditor. La fel ar trebui să procedeze judecătorul și în cazul în care, cel puțin la nivel de aparență, consideră că există clauze contractuale cu potențial caracter abuziv. Dacă executarea silită, in genere, este o măsura extremă de realizare a creanței, cu atât mai mult o executare silită a locuinței este o măsură extremă, care nu ar trebui încuviințată decât în cazurile rare în care debitorul are alte imobile în care poate locui, eventual cu chirie.

  1. CEDO nu spune expres că o locuință nu poate fi urmărită silit (nefiind învestită cu o astfel de cerere), dar statuează că executarea silită asupra acestui imobil de tip special nu poate fi făcută cu depășirea limitelor proporționalității și ale rezonabilității. În orice caz, debitorul, mai ales cel care are calitatea de consumator, trebuie să fie audiat în legătură cu proporționalitatea și rezonabilitatea măsurii evacuării din locuința familială, așa cum impune CEDO, în deciziile McCann ( 2008) și Ćosić (2009), ceea ce înseamnă că textele legale din procedura noastră civilă din care rezultă că la învestirea cu formulă executorie se procedează la o verificare formală a titlului executoriu, într-o procedură necontencioasă, terminată cu o hotărâre de învestire cu formulă executorie nesupusă niciunei căi de atac, trebuie înlăturate de la aplicare, fiind contrare CEDO.
  2. O protecție a locuinței familiale a consumatorului poate fi pusă în practică și în baza jurisprudenței CJUE, pronunțată în interpretarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive și în baza Cartei Drepturilor Fundamentale ce face parte din Tratat.

În acest sens, deosebit de importantă este recenta hotărâre a CJUE din 17 iulie 2014, pronunțată în cauza C-169/14 (Speța Morcillo Și García contra Banco Bilbao).

Considerentul 43 al acestei hotărâri este edificator în acest sens:

“Ținând seama de aceste caracteristici, în cazul respingerii opoziției formulate de consumator împotriva executării ipotecare a bunului său imobil, sistemul procedural spaniol, luat în ansamblul său și astfel cum este aplicabil în cauza principală, expune consumatorul menționat sau chiar, cum este cazul în litigiul principal, familia acestuia, riscului de a‑și pierde locuința în urma unei vânzări silite a acesteia, în condițiile în care instanța de executare va fi efectuat eventual și cel mult o examinare rapidă a validității clauzelor contractuale pe care se întemeiază cererea vânzătorului sau furnizorului. Protecția de care consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit, ar putea eventual să beneficieze în urma unui control jurisdicțional efectuat în cadrul unei proceduri de fond inițiate în paralel cu procedura de executare nu este susceptibilă să înlăture acest risc întrucât, presupunând că acest control conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, acest consumator nu va obține o reparație în natură a prejudiciului său care să îl repună în situația anterioară executării bunului imobil ipotecat, ci, în cel mai bun caz, o indemnizație compensatorie. Or, acest simplu caracter de indemnizație al eventualei reparații acordate consumatorului nu îi conferă acestuia decât o protecție incompletă și insuficientă. Aceasta nu constituie un mijloc nici adecvat, nici eficace, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, pentru a face să înceteze utilizarea clauzei, considerată abuzivă, a actului autentic care cuprinde constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil pe care se întemeiază executarea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 60)”.

Deși este vorba despre critici la adresa dreptului spaniol, este evident că hotărârea din speța Morcillo și García este obligatorie în România, mai ales că dispozițiile procedurii civile române sunt similare (până la identitate) cu cele spaniole. Dacă reglementările noastre interne sunt contrare acestei interpretări obligatorii a Dreptului Uniunii Europene – și sunt – atunci ele vor fi înlăturate de la aplicare, prin incidența art. 148 alin.2 din Constituția României.

5. Statul și societatea sunt datori să protejeze familia și, implicit, locuința familială (art. 258, art. 321-322 C.civ.) prin orice metode, inclusiv prin crearea unui drept pretorian, în lipsa unor norme legale.

stock-exchagne

PIAŢA DE CAPITAL

MODIFICAREA LEGISLAŢIEI PRIVIND PIAŢA DE CAPITAL

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din data de 30 decembrie 2014 a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.Am susţinut şi susţinem în continuare că piaţa de capital reprezintă o oglindă a economiei naţionale. Ordonanţa de urgenţă menţionată anterior apare în contextul asprelor critici aduse legislaţiei în domeniu de către toţi actorii de pe scena pieţei de capital. Din păcate, ca aproape de fiecare dată, modificarea legislativă nu pare să reuşească să răspundă dorinţelor investitorilor şi specialiştilor.Reprezintă totuşi OUG 90/2014 un progres în domeniu? Poate. Dar, după cum probabil timpul şi practica vor arăta, acest progres este insuficient şi va trebui completat/modificat de un alt act normativ, dovedind încă o dată lipsa de coerenţă a “legiuitorului”.

La o analiză superficială a expunerii de motive, care punctează corect şi aproape complet problemele cu care se confruntă domeniul, constatăm că piaţa de capital, prin ultima modificare legislativă, a fost salvată de la colaps, fiind asigurate înlăturarea formalismului (cel puţin cu privire la reprezentarea acţionarilor în AGA), precum şi o transpunere mai fidelă a Directivei 2003/71/CE şi a angajamentelor internaţionale.

Dar, nu putem să nu remarcăm faptul că Ministerul Finanțelor Publice a lansat în dezbatere publică în data de 12 decembrie 2014proiectul de OUG pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, iar ordonanţa finală a fost publicată în data de 20 decembrie. Or, un proiect atât de complex, cu repercusiuni importante asupra pieţei de capital şi, după cum spuneam la început, asupra întregii economii, nu putea fi dezbătut în aproximativ 2 săptămâni. Pentru corectitudine, trebuie să precizăm faptul că proiectul este o consecinţă a unor proiecte anterioare, criticate mai mult sau mai puţin vehement de către specialişti. Totuşi, celeritatea nu trebuie să primeze în faţa conturării unui sistem legislativ corect, predictibil şi în coeziune cu realitatea socială. Nu negăm faptul că ultima noastră afirmaţie poate fi uşor combătută prin invocarea unor puncte de vedere exprimate deja de ASF, instituţii guvernamentale şi, eventual, creditorii externi ai României, dar ne punem întrebarea dacă acestea sunt singurele persoane/instituţii afectate de noua reglementare.

În opinia noastră, legislaţia pieţei de capital se adresează, în principal, investitorilor, care constituie scopul reglementării, restul instituţiilor fiind mijloacele prin intermediul căreia scopul este atins. Or, investitorul minoritar trebuie ocrotit cu mai multă diligență de către legiuitor, fiind oricum defavorizat de participaţia sa inferioară celei deţinute de către majoritar/majoritari. Fără a confunda religia cu dreptul, în textele biblice se reliefează că Dumnezeu ocroteşte pe cel slab împotriva ameninţărilor lor şi-l scapă din mâna celor puternici. Tot astfel, legiuitorul trebuie să protejeze acţionarul minoritar de abuzurile acţionarului majoritar.

Modificarea legislaţiei pieţei de capital era previzibilă în contextul în care Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară a aprobat în data de 13 august 2014 Planul de acțiuni pentru obţinerea Statutului de Piaţă Emergentă, cunoscut și sub denumirea ”proiectul STEAM”, prin care se urmărește reformarea pieței de capital din România, sub aspectul mărimii, lichidității și accesibilității de către investitori, potrivit comunicatului publicat pe site-ul ASF.

În prezentul articol nu ne propunem să facem o prezentare exhaustivă a modificărilor legislative şi ne vom mărgini la punctarea succintă a celor mai importante prevederi.

O primă modificare a legislaţiei privind piaţa de capital constă în includerea în categoria valorilor mobiliare a titluri de stat care au o scadenţă mai mică de 12 luni, negociabile pe piaţa de capital. Prin completarea instrumentelor financiare incluse în sfera valorilor mobiliare s-a dorit o eficientizare a creditării prin intermediul pieţelor reglementate.

Fără a ne propune să avem o abordare teoretică asupra modificărilor legislative, menţionăm o opinie doctrinară judicioasă[1], potrivit căreiainstrumentele financiare reprezintă conceptul de bază al dreptului pieţelor financiare. Este materia primă, obiectul raporturilor juridice reprezentative ale domeniului care diferenţiază această ramură de orice altă ramură de drept. Tot astfel, creditarea prin intermediul burselor de valori va deveni, în timp, şi în România “materie primă” a pieţei de capital, fiind remarcabilă tendinţa de extindere a sferei noţiunii de valori mobiliare.

O a doua modificare importantă a Legii 297/2004 constă în creşterea pragului de deţinere la operatorii de piaţă, de la 5 % la 20% din totalul acţiunilor (art. 129 din Lege).

Art. 124, nemodificat de către OUG 90/2014, prevede că pieţele reglementate de instrumente financiare se organizează şi se administrează de către o persoană juridică, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, emitentă de acţiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990, autorizată şi supravegheată de ASF, denumită în continuare operator de piaţă.

Proiectul de lege (iar nu de ordonanţă de urgenţă) anterior OUG 90/2014 (şi, implicit, a proiectului acesteia) prevedea eliminarea pragului de deţinere de 5% la Societăţile de Investiţii Financiare, proiect care a fost retras, inclusiv date fiind scandalurile din mass-media şi din justiţie.

Ca şi până la modificarea recentă, orice achiziţie de acţiuni ale operatorului de piaţă, care conduce la o deţinere peste prag (în prezent, de 20% din totalul drepturilor de vot), este notificată operatorului de piaţă în termenul stabilit prin reglementările emise de A.S.F. şi este supusă în prealabil aprobării A.S.F.

În mod similar, orice înstrăinare de acţiuni ale operatorului de piaţă care conduce la scăderea sub pragul de deţinere de 20% este notificată operatorului de piaţă şi A.S.F., în termenul prevăzut de reglementările emise de A.S.F.

Mai mult, alineatul (5), introdus prin OUG 90/2014,prevede că, în situaţia în care acţiunile emise de operatorul de piaţă sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare, obligaţia notificării operatorului de piaţă cu privire la înstrăinarea acţiunilor sale revine şi depozitarului central, în termenul şi în condiţiile prevăzute de reglementările emise de A.S.F.

O a treia schimbare importantă prevăzută de OUG 90/2014 constă în modificarea articolului 240 din Legea 297/2004 cu privire la condiţiile de majoritate în situaţia ridicării dreptului de preferinţă ca urmare a majorării capitalului social prin aport în numerar şi în situaţia majorării capitalului social prin aport în natură.

În cazul majorărilor de capital social prin aport în numerar, ridicarea dreptului de preferinţă a acţionarilor de a subscrie noile acţiuni trebuie să fie hotărâtă în adunarea generală extraordinară a acţionarilor – la care participă acţionari reprezentând cel puţin 3/4 din capitalul social subscris – şi cu votul acţionarilor care deţin cel puţin 2/3 din drepturile de vot (faţă de 75% până în prezent).

Majorările de capital social prin aport în natură trebuie să fie aprobate de adunarea generală extraordinară a acţionarilor, la care participă acţionari reprezentând cel puţin 3/4 din capitalul social subscris, şi cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin 2/3 din drepturile de vot (faţă de 75% până în prezent). Ca şi până la ultima modificare, aporturile în natură pot consta numai în bunuri performante necesare realizării obiectului de activitate al societăţii emitente.

Astfel, se poate constata o scădere a majorităţii cu care se poate adopta în mod valabil o hotărâre AGA prin care se decide ridicarea dreptului de preferinţă sau majorarea capitalului social prin aport în natură. Această modificare legislativă, având ca scop o mai mare uşurinţă în adoptarea hotărârilor AGA, poate conduce la veritabile abuzuri de majoritate, după cum am antamat şi la începutul prezentării noastre.

În doctrină[2] și în practica judiciară au fost identificate și clasificate manifestările de abuz de majoritate în patru categorii:

  1. a) constituirea de rezerve excesive; b) devalizarea societății sau golirea de substanță a patrimoniului social; c) majorările abuzive de capital determinate de intenția acționarilor semnificativi de a deveni majoritari sau a celor care deja sunt majoritari de a atinge un prag superior (s.n.) și d) filializarea nejustificată/ forțată a societății.

Sintetizând, prin reducerea majorităţii cerute pentru adoptarea hotărârilor AGA menţionate anterior, creşte posibilitatea apariţiei unor abuzuri de majoritate având drept finalitate preluarea/consolidarea controlului asupra societăţii.

După cum s-a reţinut în doctrină[3], una dintre funcţiile esenţiale ale dreptului societar este aceea de a controla conflictele de interese între acţionarii care exercită controlul asupra companiei (acţionarii majoritari sau acţionari care au deţineri semnificative) numiţi în limbajul pieţei de capital insideri şi persoanele care au calitatea de outsideri, neavând acces la informaţii privilegiate legate de activitatea companiei, intrând în această categorie acţionarii minoritari şi creditorii societăţii.

Or, prin noua reglementare, funcţia menţionată anterior îşi pierde din eficienţă, acţionarii minoritari fiind o “pradă” uşoară pentru cei majoritari care, fără eforturi deosebite, pot întruni majoritatea de 2/3.

O a patra modificare constă în armonizarea prevederilor din materia capitalului iniţial al unei S.S.I.F cu cele din dreptul european [Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012].

Un alt element de noutate este dat de reglementarea instituţiei de administrare de portofolii individuale. Potrivit ordonanţei de urgenţă, aceasta reprezintă gestionarea discreţionară şi individualizată de portofolii incluzând unul sau mai multe instrumente financiare, în cadrul unui mandat acordat de client. Astfel, în această situaţie, este simplificată procedura de tranzacţionare (prin intermediul ordinelor transmise de către investitor) şi este limitată răspunderea intermediarilor în situaţia insuccesului (problemă destul de controversată în practică).

Alte modificări, având ca scop simplificarea activităţii societare în domeniul pieţei de capital referitoare la: reprezentarea acţionarilor în AGA, atribuţiile depozitarului central, oferta publică etc. nu pot avea afecte negative pentru piaţă.

În loc de concluzii, menţionăm că modificarea Legii 297/2004, în ciuda bunelor intenţii, nu rezolvă întru totul problemele pieţei de capital, defavorizând categoria acţionarilor minoritari. În consecinţă, rolul legislaţiei secundare este esenţial, revenindu-i ingrata şi dificila sarcină de a atenua efectele negative ale Legii 297/2004 şi de a clarifica prevederile legale.


[1] Cristian Gheorghe, Dreptul pieţei de capital, Editura CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 23.
[2] Radu. N. Cătană, Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială, ed. Sfera, Cluj- Napoca, 2007, p.136- 146.
[3] Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 574
sinucidere-credit_e945d1ec92

POVARA CREDITELOR

VIEŢILE ALTORA. POVARA CREDITELOR ÎN FRANCI ELVEŢIENI
Am ales acest titlu pentru cele câteva gânduri pe care le voi exprima în continuare, inspirat fiind de numele unui film (Das Leben der Anderen) pe care l-am vizionat în urmă cu câţiva ani şi care a câştigat, în 2006, premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. În cuvinte puţine, această fabuloasă creaţie artistică surprinde (printre altele) într-un mod excepţional metamorfoza unui agent Stasi care, deşi iniţial orbit de valorile comunismului şi ale poliţiei politice a RDG, descoperă că poate să gândească şi altfel decât a fost învăţat să o facă.

Astfel, urmărindu-şi pas cu pas ţinta (un scriitor de succes bănuit că ar complota împotriva regimului comunist, motiv pentru care trebuia spionat non-stop) şi descoperind viaţa reala şi valorile acesteia, ajunge în cele din urma să îşi respecte prada, ba chiar să o admire.

Textul de faţă nu îşi propune nici să compare băncile cu temutul serviciu secret est german şi nici să enumere argumentele juridice în favoarea admiterii acţiunilor consumatorilor împotriva băncilor, ci îşi doreşte a fi, mai degrabă, o succintă analiză a argumentelor de natură umană care poate că ar trebui să schimbe într-o oarecare măsură optica tranşantă a celor care condamnă lăcomia consumatorilor împrumutaţi în CHF şi a avocaţilor care îi reprezintă.

Este de-a dreptul intrigantă frenezia cu care sunt condamnate demersurile acestor oameni care şi-au permis să acceseze un credit de la o bancă şi care, sufocaţi fiind de creşterea excesivă a ratelor, acţionează. S-a întrebat vreodată vreunul dintre aceşti aruncători de pietre, oare ce îşi doreşte până la urmă majoritatea covârșitoare a celor care dau în judecată băncile? Au fost oare aceşti oameni lacomi, au ţintit prea sus, sau şi-au dorit, pur şi simplu, un trai decent, o viaţă normală ce implică, printre altele, achiziţia unei locuinţe care să le asigure un minim de confort (şi nu a unui iaht de sute de mii de euro, pardon, de CHF)?

Ei bine, aceşti oameni care îşi caută dreptatea prin instanţe nu acţionează în speranţa că, obţinând câştig de cauză, vor putea avea acces la produse de lux în exces, ci speră să nu îşi petreacă restul vieţii în sclavie de tip modern. Speră să îşi poată păstra casa în care locuiesc. Speră să îşi poată permite să plătească întreţinerea, să îşi trimită copiii la şcoală, să meargă din când în când într-o vacanţă, la un concert, la o piesă de teatru, să cumpere o carte, hrană etc. Lucruri cu totul obişnuite într-o lume normală.

Îi interesează cumva pe cei care îi înfierează cu lejeritate pe semenii lor că aceşti oameni nu s-ar fi împrumutat niciodată dacă ar fi avut o cât de mică bănuială asupra creşterii halucinante a cursului? Le pasă lor că poate aceşti consumatori lacomi nu au ce pune pe masă din cauza creşterii semnificative a ratelor? Contează pentru ei faptul că nu există nicio explicaţie coerentă a soluţiei salvatoare a creditării în CHF oferite de bănci celor care nu aveau venituri suficiente pentru a se califica la un credit în euro? Le zdruncină cumva suficiența faptul că, acum ceva vreme, o familie de profesori, cu tot cu copilul de 9 luni, se pregăteau să părăsească imobilul achiziţionat pe bază de credit bancar, obligaţi fiind să-l lase pradă băncii creditoare? Îi interesează faptul că doi angajaţi în ministerul de interne ne-au relatat cu lacrimi în ochi că nu mai fac faţă cheltuielilor zilnice, fiind obligaţi să se împrumute lună de lună de la apropiaţi? Dar faptul că aceste exemple sunt, în realitate, o picătură în oceanul de cazuri dramatice declanşate ca urmare a exploziei cursului valutar?

Poate că, în acest context, ar trebui amintit şi faptul că băncile vând credite neperformante la valori infime, dar se opun găsirii unor soluţii favorabile clienţilor disperaţi, sub falsul pretext al unor insolvenţe inevitabile.

În egală măsură nu cred că trebuie uitat nici că aceşti oameni, muritori de rând ca noi toţi, prin efectul dublării ratelor îşi vor trăi chinuit o mare parte din singura viaţă pe care o au au, în disperare, nesiguranţă şi disconfort.

Îi interesează pe toţi aceşti farisei vieţile altora?

Se pare că un anumit nivel de confort şi o vădită aplecare spre diatriba gratuită le dau peste cap multor persoane judecata umană, ideea de dreptate şi sentimentul de compasiune.

Este sau nu o dovadă de crasă ipocrizie înfierarea tocmai de către bănci şi susţinătorii acestora a celor sufocaţi de povara ratelor, în condiţiile în care locuinţele achiziţionate pe bază de credit bancar s-au devalorizat dramatic, veniturile s-au diminuat considerabil, locurile de muncă s-au împuţinat semnificativ, toate acestea în mare parte din cauza sistemului bancar, principalul autor al crizei financiare globale?

Să nu uităm că, pe fondul tuturor acestor devalorizări/scăderi/diminuări, doar ratele pe care clienţii le datorează băncilor au fost cele care s-au bucurat de o creștere substanţială şi recrudescentă.

Trebuie menţionat şi faptul că pierderea caselor nu este unicul prejudiciu suferit de către cei executaţi silit de către bănci. Aceşti oameni, care se găsesc în situaţia de a nu-şi mai putea plăti ratele, îşi pierd, odată cu locuinţa cumpărată pe bază de credit, şi economiile de-o viaţă (şi asta dacă ne raportăm exclusiv la pierderile de ordin material).

Cel mai probabil voi fi acuzat de populism. Aşa cum, la nivel de societate de avocatură, am fost şi suntem acuzaţi de mercantilism în relaţia cu consumatorii. Aşa cum am fost şi vom fi acuzaţi de către demagogi că luăm banii oamenilor şi că nu facem nimic, că ne îmbogăţim pe spinarea amărâţilor etc.

Practic, aşa cum cei care s-au împrumutat la bănci au fost acuzaţi de lăcomie, în egală măsură şi noi, ca avocaţi ai lor, se pare că, în viziunea unora, suferim de acelaşi viciu.

Ei bine, aceiaşi vajnici susţinători ai băncilor ne ridiculizau şi în anii 2010, anticipând în mod uşuratic şi sperând de aceeaşi manieră că nu vom câştiga niciun proces împotriva băncilor. Aceste aşa zise postulate au fost contrazise tocmai de rezultatele pe care le-am obţinut pentru majoritatea clienţilor noştri în litigiile vizând clauzele abuzive din cuprinsul contractelor bancare, rata de câştig fiind net favorabila consumatorilor.

Noi nu am garantat niciodată clienţilor noştri, indiferent de cazul încredinţat, câştigarea proceselor. Tot timpul am fost de părere că cel ce garantează câştigul unui proces are cu totul alte pârghii decât cele care în mod normal ar trebui să decidă soarta unui litigiu. Însă am garantat şi garantăm că tratăm cu maximă seriozitate, profesionalism şi implicare cauzele care ne sunt încredinţate. Că facem tot ceea ce este posibil, din punct de vedere legal şi moral, pentru a avea câştig de cauză în dosarele pe care le gestionăm.

În nota obişnuită, nici clienţilor cu credite în CHF şi care au apelat la serviciile noastre nu le-am garantat câştigarea proceselor.

Printre aceştia însă sunt şi oameni care, pe fondul creşterii galopante a cursului, au decis că, dacă nu vor acţiona, vor pierde fără a fi încercat măcar să câştige şi ne-au cerut să îi reprezentăm. Alţii, din diferite motive mai mult sau mai puţin justificate, s-au resemnat şi au hotărât să nu (re)acţioneze în niciun fel. O altă parte au decis să îşi caute singuri dreptatea în instanţă.

Deşi facem parte dintre casele de avocatură care se pot lauda cu un număr însemnat de cauze preluate pro bono, aspecte legate de costuri şi personal ne împiedică să preluăm un număr atât de mare pe cât ne-am dori de clienţi care nu îşi pot permite să plătească un avocat. Orice confrate care ştie ce înseamnă câştigarea clientelei (aici îi exclud din start pe cei cărora clienţii le pică din cer, fără un prea mare efort, dar care deţin anumite leviere ce le facilitează accesul la surse inepuizabile) şi supravieţuirea pe piaţă probabil că înţelege perfect cum stau lucrurile din această perspectivă.

Totuşi, pentru a veni în sprijinul acestor oameni (şi aici mă refer la clienţii băncilor sufocaţi fie de clauzele abuzive inserate în contracte, fie de creşterea pantagruelică a cursului CHF), am decis încă din anul 2010 să ne postăm argumentaţiile atât pe site-ul nostru, cât şi în paginile revistelor de specialitate. Cu toate astea, suntem acuzaţi că racolăm clienţi.

În mod evident, printre aceşti vehemenţi propovăduitori ai fecioriei băncilor, fie ei bancheri, avocaţi sau pur şi simplu hateri, sunt şi persoane care au prieteni, rude, apropiaţi împrumutaţi în moneda elveţiană.

Ba chiar unii dintre aceşti farisei, gata oricând să-i lapideze pe semenii lor pentru că îndrăznesc să-şi strige suferinţa şi să-şi caute dreptatea în justiţie, au ei înşişi sau au avut asemenea credite bancare.

Mă întreb cum au curajul astfel de inchizitori să îşi privească în ochi apropiaţii stiind că aceştia se simt pe zi ce trece mai apăsaţi de povara unor rate în continuă creştere. Cel mai probabil, astfel cum spunea un autor al cărui nume îmi scapă, „îşi zâmbesc între ei cu acea cordialitate vlăguită a duşmanilor aflaţi într-un armistiţiu nesfârşit.” Doar că fiecare o face dintr-o cu totul altă perspectivă.

Chiar dacă, din păcate, ceea ce contează cu preponderenţă în societatea de astăzi sunt banii şi nu oamenii, am convingerea că paraponul cu care se înfierează demersurile pe care unii consumatori le întreprind în justiţie va scădea în intensitate dacă se va dori ca nedreptatea care li s-a făcut acestora din urmă să fie cu adevărat explorată.

Sau poate, pe modelul ofiţerului Stasi despre care am făcut vorbire în debutul acestui text, astfel de oameni vor fi chiar admiraţi pentru curajul lor de a se lupta cu sistemul.

Credit-Delivery-System

CIVILIZAŢIA CREDITULUI, ÎN AGONIE

Trăim zilele de final al civilizaţiei bazate pe credit şi pe banii creaţi din nimic. De fapt, acest final era previzibil încă din 1990, cînd un anume Francis Fukuyama a scris „Sfîrşitul civilizaţiei şi ultimul om”. Laureaţii cu Nobel – economişti şefi de bănci globale – l-au ironizat, desigur. Printre altele, aceşti deştepţi ai Pământului au adus ca argument victoria capitalismului asupra sistemului comunist. Dar sfîrşitul statelor comuniste din Estul Europei (1989- 1991) nu a însemnat victoria, ci doar amânarea cu 20-25 de ani a colapsului acestei civilizaţii a creditului. Cetăţenii fostelor state comuniste au descoperit „binefacerile” societăţii de consum, creând astfel un tampon pentru un tren al civilizaţiei banilor din nimic care se îndrepta cu 200 de km la ora către peron. Acest tampon nu a oprit trenul. Mai degrabă a sporit violenţa înmagazinată de această maşinărie supraîncălzită. Când ea se va izbi de zid, va fi de rău.

Atît de mare a ajuns în prezent presiunea cazanului nostru economic global, încît laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie şi comentatori tv au ajuns să profeţească războiul global ca singură soluţie globală a acestei acumulări de tensiune.

Civilizaţia bazată pe credit nu poate decât să conducă la această acumulare de presiune. E ceva greşit în esenţa sistemului.

PositiveMoney publică pe site-ul lor, începînd din noiembrie 2014, o schemă grafică e evoluţiei cantităţii de bani de pe piaţă, între anul 1969 (anul de început al acelui New Age al consumului pe credit) şi anul 2010, o schemă a cărei aparenţă îţi sare în ochi. Seamănă cu un tsunami. Din 1969 pînă în 2010, în Marea Britanie, s-au emis bani propriu-zişi (cash) care nu au depăşit niciodată valoarea de 69 miliarde lire sterline. În schimb, banii creaţi de bănci prin simplul fapt al creditării au crescut de la 100 miliarde lire sterline în 1969, la 2.213 miliarde lire sterline în 2010. Între 2000 şi 2008 cantitatea de bani creaţi astfel de bănci s-a dublat (de la 881 miliarde, la peste 1800 miliarde).

Nu e nevoie să faceţi calcule pentru a percepe dimensiunea dezastrului acumulat. Încercaţi să vă imaginaţi un tsunami care este la 220 de metri deasupra plajei liniştite unde over-lorzii sistemului îşi beau, admirînd peisajul, a patra pinacolada consecutivă. Şi comparaţi apoi cu ceea ce s-a întîmplat în insulele din Oceanul Indian în 26 decembrie 2004 în urmarea unui tsunami real de doar 20 metri înălţime. Au fost peste 260 de mii de persoane luate din această lume. A fost, practic, cel mai mare dezastru natural din istoria cunoscută a omenirii. Cît de mare va fi dezastrul cînd acest tsunami financiar va atinge „uscatul”? Mintea umană refuză astfel de calcule şi, probabil, din acest motiv, nimeni nu îşi face (încă) probleme. Instinctiv, ne abatem gîndurile de la lucruri sinistre.

Cei de la PositiveMoney citează o declaraţie a unui parlamentar prezent la o dezbatere, din noiembrie 2014, relativă la crearea banilor, la care au participat mai mulţi parlamentari britanici. Domnul Steve Baker a spus că, „de fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea creează simultan un depozit corespunzător valoric în contul împrumutatului, fabricând astfel bani”. Deci, banca creează bani prin simpla operaţiune (juridic, nu economică şi nici faptică) a creditării. Declaraţia coincide cu ceea ce Banca Angliei consideră a fi definiţia cea mai aproape de realitate a creării de către bănci, din nimic, a banilor-datorie.

Un alt parlamentar prezent la dezbatere, Zac Goldsmith, declara cu aceeaşi ocazie: „Mă gândesc că mulţi dintre cei prezenţi vor recunoaşte cu smerenie că această bizarerie bancară despre care discutăm este o ches¬tie complexă pe care puţină lume o înţelege”. Mda, cum ar zice un personaj din Filantropica: „Viaţa e complexă şi are multe aspecte”. Ignoranţa parlamentarilor de peste tot explică multe, inclusiv faptul că domnul Mugur Isărescu, al doilea cel mai credibil român, îşi permite să spună că banking-ul este un fel de alchimie, la care doar iniţiaţii se pricep, noi, toţi ceilalţi, avînd dreptul să tăcem în această privinţă.
Acelaşi domn Zac Goldsmith spunea că economia nu mai este legată de realitatea lumii naturale din care derivă orice bun (şi orice valoare, adaug eu). Papa Francisc I spunea şi el că, în goana după profit, sub influenţa lăcomiei, care este unul din cele 7 păcate capitale, nu facem decât să accelerăm distrugerea lumii noastre.

Foarte de acord cu spusele inspirate ale Papei, dar am o singură obiecţie: nu noi facem asta, ei fac asta.

Over-lorzii sistemului.

Domnul Steve Baker spune des¬pre „quantitative easing” că este o politică deliberată de creştere a averii persoanelor care sunt mai bătrîne şi mai bogate. Mă întreb dacă domnul Steve Baker o fi văzut scena din Mary Poppins cu domnul Banks pregătit pentru a fi demis de foarte bătrânii proprietari ai băncii la care domnul Banks lucra. Şi mă întreb câţi bani şi câtă avere are domnul Steve Baker, supus smerit al unei regine foarte, foarte bogate (şi încă verde la 90 de ani; spun asta cu simpatie). Aşa că, ar fi indicat să analizăm un pic şi gradul de ipocrizie, nu numai pe cel de ignoranţă.

Am să fiu cît se poate de tăios şi am să spun că, întrucît nu e vorba de simple defecte ale capitalismului (aşa cum, la revoluţiile din 1989, nu era vorba de simple defecte ale comunismului), ci de erori de esenţă ale construcţiei, care este fundamental greşită şi, întrucît nu mai are resursele interne pentru a se auto-corecta, acest sistem trebuie să dispară.

La temelia acestui sistem greşit stă controlul populaţiei prin creditare şi prin fabricarea de bani din nimic. Prin însuşi faptul creditării, o operaţiune strict juridic şi nu economică, băncile creează bani, care nu mai sunt emişi de stat, sunt bani privaţi. Cînd plătim o datorie la bancă, nu mai dăm Cezarului ce-i al Cezarului, dar nici lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Pentru a se păstra controlul, se utilizează supra-îndatorarea, foametea şi sărăcia şi chiar supra-popularea zonelor sărace ale planetei. Şi pentru asta sunt necesari bani. Mai ales cei creaţi din nimic.

Un motiv în plus de colaps al sis¬temului este acela că se consumă resursele într-un ritm mult prea rapid pentru a putea lăsa timp regenerării, planeta fiind rănită în fiecare secundă de consecinţele industriei concepute să menţină controlul în mîinile unei oligarhii ce populează Capitoliul.

Cînd într-un eco-sistem există un număr limitat sau descrescător de animale-pradă şi un număr crescător de animale-prădător, acestea din urmă sunt expuse pieirii, chiar dacă el ar fi în vîrful lanţului trofic. Cînd un organism este invadat de viruşi, fie organismul găseşte resursele interne sau medicamentul pentru a ucide viruşii, fie organismul moare. În ambele cazuri, virusul moare. La fel se întîmplă cu simbioţii – acele animale microscopice care populează un organism, ajutându-l să trăiască sau, după caz, determinîndu-i moartea, în caz de înmulţire necontrolată.

Planeta, lumea, sunt la fel ca un organism. Planeta se poate îmbolnăvi. Ca un organism bolnav, ea poate lupta şi ucide viruşii şi simbioţii care îi pun viaţa în pericol. Dar poate foarte bine să colapseze, dacă agenţii patogeni sunt prea virulenţi. În ambele cazuri, agenţii patogeni mor. Overlorzii sistemului sunt simbioţii patogeni şi viruşii planetei. Ei sunt cei care deţin controlul. Cum organis¬mul este bolnav, în ambele situaţii, overlorzii sistemului sunt sortiţi pieirii.

Trăim într-un imperiu global controlat de o mînă de overlorzi ai sistemului care ne supun la foamete, suprapopularea zonelor sărace ale planetei, religie instituţională şi supra-îndatorare, toate acestea pentru a ne controla. Corporaţiile globale prin care se exercită acest control sunt punctele nodale ale unei plase care acoperă întreaga lume (world wide web) şi care formează un imperiu global, un imperiu al overlorzilor. Dar este un imperiu aflat la amurg, o împărăţie întoarsă cu faţa spre apus. E un imperiu care este gata să ia sfîrşit.

Omenirea a mai trecut prin astfel de amurguri ale zeilor şi ale împărăţiilor.

Luaţi aminte la spusele profetului Daniel (Vechiul Testament, cap. 5, versetele 5 şi 25):
„În clipa aceea s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc:
Mene mene tekel upharsin (Numărat, numărat, cîntărit şi împărţit!)”.

În timpul unui banchet, împăratul babilonian Belshazar (fiul şi co-regentul mult mai cunoscutului Nabucodonosor) a băut vin din vasele de aur şi de argint ale Templului lui Solomon, pe care le jefuiseră babilonienii la căderea Ierusalimului. Împăratul a dat să bea din aceste vase sacre chiar şi „ţiitoarelor” de la banchet. A fost o insultă la adresa lui Dumnezeu, o blasfemie. În plin banchet a apărut o „mînă de om”, des¬prinsă de orice corp uman, care a scris ceva misterios pe zid.

Scrierea de pe zid este o tema perenă în iconografia creştină şi în artă. În tradiţia ebraică şi cea creştină, Scrierea de pe zid este de la Dumnezeu. Se zice că Scrierea este în aramaică veche (o scriere care nu era cunoscută în Imperiul multinaţional babilonian, evreii aflaţi atunci în captivitate în Babilon utilizînd o scriere ebraică apropiată de scrierea cuneiformă utilizată la vremea aceea), este practicată de sus în jos (şi nu de la dreapta la stînga) şi este încifrată utilizînd codul akbash. Aşa că bietul împărat Belshazar a fost nu doar înspăimîntat de această apariţie, ci şi încurcat din neputinţa de a înţelege sensul Scrierii de pe zid. Profetul Daniel a fost chemat pentru tâlcuirea Scrierii de pe zid.

Iată cum a interpretat profetul Scrierea de pe zid :

Daniel 5 : 26-27 : „Domnul a numărat zilele împărăţiei tale şi le-a pus capăt; ai fost cîntărit în balanţă şi ai atîrnat puţin”.

Pentru (ne)cunoscători: aceasta este o prevestire a unui sfîrşit. În¬seamnă sfîrşitul unui imperiu care nu mai face doi bani în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu e prea mare pentru a eşua.

Pe înţelesul overlorzilor sistemului care guvernează actualul imperiu global: „Nothing is too big to fail” (n.r. Nimic nu este prea mare ca să se prăbuşească).

Imperiul multinaţional babilonian, vechi de mai mult de o mie de ani, avea să se stingă chiar în ziua tâlcuirii Scrierii de pe zid. De pe Wikipedia îmi rezultă că majoritatea istoricilor, mai vechi sau mai noi, au ajuns să confirme că istoria din Biblie este reală. Imperiul babilonian a fost cucerit de perşi, fiind ulterior împărţit în două, între mezi şi perşi. Sunt unii istorici şi exegeţi ai Bibliei care spun chiar că ultimul cuvînt al scrierii de pe zid (Upharsin) înseamnă atît „jumătate de măsură” (ceea ce semnifică diviziunea, spargerea în bucăţi), cît şi Persia.

Împărţit, divizat (upharsin) nu înseamnă doar separat în mai multe bucăţi, ci chiar spart, făcut cioburi sau fărîme. Părţile, cioburile fostei împăraţii se vor desprinde din întreg, vor capăta individualitate, se vor concura şi război între ele, pînă cînd vor găsi un alt principiu organizator care să le re-adune laolaltă. Înainte de re-unire, înainte de pace, va fi război.

Aşa cum am spus mai sus, unii au profeţit un război global, alţii şi-l doresc. S-a susţinut chiar că lumea, aşa cum o ştim de 2000 de ani, ca civilizaţie a creditului, s-a sfîrşit (a se vedea articolul lui Make de luni din BURSA – „Omenirea este o carte sacră”).

Dar un război global provoacă victime colaterale. Şi orice război are această „calitate” de a camufla răspunderile legale şi morale ale celor vinovaţi. În plus, un război global ar ascunde pentru un timp greşeala de construcţie a sistemului. Ar amâna sfârşitul acestui imperiu. Or, acest imperiu nu a avut căi drepte. El nu merită să supravieţuiască. Nu e cazul să îl jelim în avans.

De altfel, la prima vedere, un război global, în condiţiile actuale, ar însemna Apocalipsa. Dacă ar exista şansa de a anula Apocalispa, unde aţi vrea să fiţi mâine?

Pînă la episodul următor, va invit să luaţi aminte şi la aceste cuvinte ale profetului Daniel.

Daniel 7:23 : „Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pămînt. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pămîntul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi”.

Ignoranţa parlamentarilor de peste tot explică multe, inclusiv faptul că domnul Mugur Isărescu, al doilea cel mai credibil român, îşi permite să spună că banking-ul este un fel de alchimie, la care doar iniţiaţii se pricep, noi, toţi ceilalţi, avînd dreptul să tăcem în această privinţă.

*

Din 1969 pînă în 2010, în Marea Britanie, s-au emis bani propriu-zişi (cash) care nu au depăşit niciodată valoarea de 69 miliarde lire sterline. În schimb, banii creaţi de bănci prin simplul fapt al creditării au crescut de la 100 miliarde lire sterline în 1969, la 2.213 miliarde lire sterline în 2010. Între 2000 şi 2008 cantitatea de bani creaţi astfel de bănci s-a dublat (de la 881 miliarde, la peste 1800 miliarde).

*

Overlorzii sistemului sunt simbioţii patogeni şi viruşii planetei. Ei sunt cei care deţin controlul. Cum organismul este bolnav, în ambele situaţii, overlorzii sistemului sunt sortiţi pieirii.

petre-piperea-foto-interviu-small-300x225

DESPRE IMPORTANȚA UNUI MENTOR

Petre Piperea Interviu

AVOCATUL PETRE PIPEREA, DESPRE IMPORTANȚA UNUI MENTOR: „ESTE ADEVĂRAT CĂ, UNEORI, AVOCAȚII TINERI SUNT FOARTE BINE PLĂTIȚI, POATE CHIAR OBSCEN DE BINE PLĂTIȚI, DAR TREBUIE SĂ-ȘI ASUME NIȘTE CONSECINȚE”
În cadrul Temei Lunii octombrie pe site-ul nostru, „Mentoratul în avocatură”, avocatul Petre Piperea, Partener Fondator al „Piperea & Asociații”, a invocat amintiri prețioase pentru Avocatura.com. Petre Piperea a vorbit despre mentorii pe care i-a avut, despre imaginea profesiei de acum 10 ani, dar și despre cum sunt îndrumați tinerii din echipa „Piperea & Asociații”.

Avocatura.com: Care este diferența între mentorul în avocatură de astăzi și cel de acum  10-15 ani ?

Petre Piperea: Întrebarea Dvs. îmi îndreaptă gândurile către personalitățile foștilor meimaeștri, care mi-au format o imagine idilică asupra tipologiei mentorului în avocatura de acum 10 – 15 ani: în viziunea mea, mentorul de acum 10-15 ani era un intelectual veritabil, un om care nu vedea avocatura doar ca pe un mijloc de procurare a unor resurse materiale și de propulsare în ierarhia societății, ci o considera o stare de spirit, o responsabilitate socială.

Din păcate, în prezent, epoca în care trăim, epoca vitezei, a determinat și abordarea diferită a frumoasei noastre profesii: mulți avocați tind să vadă în această profesie doar un mijloc de asigurare a existenței, tind să devină simpli specialiști în Drept, ba, mai mult, să se specializeze exclusiv pe un anumit tip de activitate, adică nici măcar într-o ramură de Drept. Din fericire, există încă mulți avocați educați, integri și onești care pot fi modele de urmat pentru tinerii avocați.

Aș mai menționa o diferență notabilă față de avocatura din deceniile anterioare: pe vremuri, regula era ca maestrul să aibă un singur stagiar (discipol sau padawan), iar acum avem, de regulă, mai mulți colaboratori, ceea ce înseamnă mai puțin timp alocat fiecăruia dintre ei. Totuși, partea frumoasă a desfășurării mai multor colaborări în paralel o reprezintă reducerea riscului de a da greș: vei ajunge în mod sigur să fii dezamăgit de unii colaboratori, dar alții vor demonstra că au meritat încrederea acordată. Parafrazându-l pe Carlos Ruiz Zafon, pot spune că profesia aceasta, mai presus de talente, are nevoie de caractere.

Avocatura.com: Ce a condus la aceste schimbări?

Piperea: Impresia mea este că a intervenit o pervertire a mentalității la nivelul întregii noastre societăți, iar această schimbare se reflectă inevitabil și în abordarea profesiei noastre. Oamenii urmăresc răsplata imediată, vor totul și îl vor acum, iar efortul îndelungat pentru un succes eventual pare să devină apanajul naivilor incurabili. În acest context, mă întreb dacă nu cumva ar trebui să-mi fie jenă pentru faptul că am dobândit permisul de conducere și mi-am achiziționat primul autoturism abia la vârsta de 29 de ani. (râde) Totuși, poate că nu ar fi rău să ne oprim și să medităm un pic la spusele lui Mircea Eliade: „Biruința nu poate avea o mare însemnătate, ci numai încordarea neostenită către ea”.

Piperea: La începuturile activității mele în avocatură, pe lângă colaborarea cu fratele meu,Gheorghe Piperea, care nu a reușit nici în prezent să se descotorosească de mine, am avut șansa și privilegiul de a colabora și cu alți veritabili maeștri. Despre fratele meu am mai avut ocazia să vorbesc și profit de ocazie să o fac iar: el mi-a fost mereu un mentor extraordinar și reprezintă o provocare permanentă la evoluție, întrucât are standarde foarte înalte și este un om cu o energie inepuizabilă: abia finalizăm un proiect, iar „dom’ profesor” se gândește deja la alte proiecte care necesită eforturi cel puțin la fel de mari…

Un alt maestru mi-a fost domnul profesor Flavius Baias, un izvor nesecat de idei și „povețe” asezonate cu „pilde”, experiență care a constituit o lecție de viață plăcută și utilă pentru un stagiar, în deplin acord cu definiția ius este ars aequi et boni (legea este arta bunătății și echității, n.r.). Printre maeștrii cu care am colaborat la începuturile carierei mele, o mențiune specială se cuvine domnului Cristian Iordănescu, care, din păcate, mai trăiește doar în amintirile luminoase pe care i le păstrăm.

Astfel, am ajuns să colaborez cu trei personalități diferite, dar, din fericire, toți maeștrii menționați aveau în comun o inteligență sclipitoare și, mai ales, un dezvoltat simț al umorului, cu accente fine de autoironie. În fine, pentru a fi corect, trebuie să menționez că, pentru o perioadă foarte scurtă, am avut prilejul de a colabora și cu maestrul Dumitru Rădescu, un profesionist reputat și un avocat redutabil.

Avocatura.com: Ce învățături dați mai departe tinerilor cu care lucrați la „Piperea & Asociaţii”?

Piperea: În ceea ce-i privește pe tinerii noștri colaboratori, pot spune că m-am interesat permanent de dezvoltarea lor profesională și personală și am încercat să le asigur mediul de lucru adecvat în acest sens. În viziunea noastră, mediul de lucru relaxat este un aspect foarte important al exercitării profesiei de avocat, întrucât un tânăr nu se poate transforma într-un avocat foarte bun dacă este exploatat ca un iobag și suportă diverse constrângeri sau umilințe la birou. În mod ideal, prestațiile avocatului ating uneori nivelul unei opere de artă, dar un avocat care nu se simte bine cu ceea ce face, care nu ajunge să dezvolte o pasiune pentru activitatea sa, nu poate nici măcar să aspire la o astfel de prestație.

În altă ordine de idei, le-aș transmite tinerilor avocați să nu se orienteze spre obținerea onorariilor mari în detrimentul evoluției personale și profesionale. Dobândirea unei experiențe temeinice și solide, în completarea cunoștințelor teoretice acumulate și ameliorate permanent, trebuie să fie ținta unui avocat. Avocatura este o stare de spirit, este un foc lăuntric, o misiune socială, ea nu trebuie să reprezinte doar o slujbă călduță, comodă și bine plătită.

Este adevărat că, uneori, avocații tineri sunt foarte bine plătiți, poate chiar obscen de bine plătiți, dar trebuie să-și asume niște consecințe: inhibarea personalității, program de lucru excesiv, ceea ce se traduce prin sacrificarea timpului liber, îndeplinirea unor sarcini repetitive care vor conduce sigur la plafonare, finalizarea proiectului pentru care au fost cooptați, ceea ce va însemna încetarea colaborării respective etc. Desigur, opțiunea îi aparține fiecăruia și eu nu blamez pe nimeni pentru alegerea făcută.

Avocatura.com: Din ce moment se poate spune că devii mentorul cuiva? Ce anume trebuie avut în vedere pentru a ghida corect un tânăr „ucenic” într-ale Dreptului, dar nu numai?

Piperea: Trebuie să recunosc că eu nu mă consider un mentor pentru colegii mei, ci am stabilit cu ei de la bun început că sunt doar un coleg mai experimentat de la care pot învăța să facă o corelație între cunoștințele acumulate în facultate și necesitățile ivite în practică (contrar impresiei create de examenele de admitere, exercitarea acestei profesii nu constă în dezlegarea dată unor grile născocite pentru testarea capacității de memorare…). Ne sfătuim permanent pe strategiile ce ar trebui adoptate în dosarele noastre, învățăm unii de la alții, efectuăm cercetări minuțioase, propunem soluții inovative, iar această emulație a făcut ca avocații din cadrul SCA „Piperea și Asociații” să scrie și cărți în valorificarea experienței acumulate pe parcursul multor ani de litigii și consultanță.

programmer_administrator_computer_79886_2560x1600

EXPIRAREA MANDATULUI

EXPIRAREA MANDATULUI ADMINISTRATORULUI ARE CA EFECT ÎNCETAREA PREROGATIVEI REPREZENTĂRII
Prin decizia nr. 920/25.03. 2015 pronunţată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a hotărât că, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligațiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, iar potrivit art. 15541555 C. civ., încetarea mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari.

Prin urmare, expirarea mandatului administratorului societății pe acțiuni nu conduce la pierderea calităţii de a mai reprezenta în mod legal societatea, în condiţiile în care contractul de mandat poate înceta prin revocarea mandatului de către mandant, prin renunţarea mandatarului la mandat sau insolvenţa mandantului/mandatarului”.

Înalta Curte a mai arătat că, „în cazul în care acţionarii societăţii nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori, se consideră că acesta va continua să reprezinte societatea până la numirea altui administrator, având în vedere că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”.

Notă critică

Apreciem că decizia menționată reprezintă o dezlegare greșită a problemei de drept cu care a fost sesizată ÎCCJ.

  1. Conținutul dispozițiilor legale aplicabile în speță

Art. 72 din Legea nr. 31/1990:
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990:
Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Art. 1371 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 31/1990:
(1) Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
(2) Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi de către membrii actuali ai consiliului de administraţie sau de către acţionari.
(3) Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.

Art. 1432 alin. (1) din Legea nr. 31/1990:
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie
. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.

Art. 15312 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990:
(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se prevede altfel. (…)
(3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.

 Art. 5 alin (1) din Legea nr. 26/1990:
(1) Înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune altfel.
(2) Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.

  1. Administratorul ”față cu expirațiunea”

În opinia noastră, în cazul în care mandatul administratorului societății a expirat, fără a fi prelungit și chiar dacă nu a fost numit un nou administrator, fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea.

2.1. În susținerea ineditei sale soluții, ÎCCJ stabilește că expirarea mandatului administratorului este un fapt care nu constituie un argument suficient pentru a se reține încetarea prerogativei de reprezentare, având în vedere că acest caz de încetare a obligațiilor nu se regăsește printre cazurile de încetare a contractului de mandat prevăzute de Codul Civil.

2.1.1. Astfel, în opinia instanței supreme, nu numai că prerogativa reprezentării trebuie recunoscută administratorului căruia i-a expirat mandatul, ci trebuie să fie recunoscută acestuia chiar calitatea de administrator: încetarea mandatelor administratorilor sociali anteriori nu poate interveni decât în caz de revocare sau de numire a unor noi mandatari”.

2.1.2. Într-o interpretare sistematică a principiilor fundamentale și a normelor aplicabile, soluția ni se pare puțin nefirească, întrucât, practic, statuează o prelungire tacită sine die a mandatului administratorului.

2.1.3. De altfel, puterile administratorului își au originea în convenția acționarilor, iar prorogarea prerogativelor administratorului numit pentru o perioadă care să depășească durata mandatului acestuia din urmă încalcă voința exprimată a asociaților/acționarilor, neavând vreun temei legal sau convențional.

Administratorii statutari sunt desemnați de adunarea generală a asociaților printr-o hotărâre adoptată în acest sens cu respectarea prescripțiilor impuse de Legea nr. 31/1990, iar opozabilitatea mandatului acordat administratorilor (inclusiv a duratei acestuia) este asigurată prin publicarea hotărârii AGA în Registrul Comerțului.

2.1.4. Prevederile art. 15312 din Legea nr. 31/1990 limitează în mod expres și imperativ (”neputând depăşi 4 ani”) durata mandatului administratorului unei societăți pe acțiuni la o perioadă de 4 ani.

Astfel, recunoașterea prerogativei reprezentării unui administrator al cărui mandat a expirat este posibilă doar cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii.

2.1.5. Este adevărat că dispozițiile art. 1552 din vechiul Cod civil reglementează doar cauzele speciale de încetare a mandatului, dar prevederile speciale se completează cu dispozițiile de drept comun în materia încetării obligațiilor.

Astfel, mandatul presupune o obligație contractuală și, ca atare, obligațiile izvorâte din acesta încetează și prin incidența cauzelor generale de încetare a obligațiilor, respectiv executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

De altfel, în doctrină s-a arătat că „în afară de cazurile generale de stingere a obligațiilor contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze, prin rezoluțiunea titlului mandantului etc.), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunțarea mandatarului și prin moartea, punerea sub interdicție ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți”[1].

2.1.6. Mai mult, încetarea prerogativei reprezentării ca urmare a expirării termenului pentru care fusese acordat mandatul rezultă și din dispozițiile legale care reglementează termenul ca modalitate a actului juridic.

„Termenul este un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații. […]. Termenul extinctiv marchează momentul stingerii obligației prin unul din modurile de stingere a acesteia. Așadar, până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic obligațional își produce efectele; la îndeplinirea termenului, aceste efecte încetează”[2].

Termenul extinctiv are ca efect stingerea exercițiului dreptului subiectiv civil și a executării obligației corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea dreptului subiectiv și a obligației corelative”[3].

În acest context, remarcăm că Noul Cod Civil a valorificat doctrina anterioară și a remediat mica lacună prin actualul art. 2030: „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri […]”.

2.2. Prevederile art. 15312 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator.

În conformitate cu dispozițiile art. 15312 alin. (3), pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcția de administrator trebuie să fie acceptată expres.

În doctrină s-a apreciat că „desemnarea în funcţia de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcţiei, înseamnă existenţa unui contract între societate şi administrator”[4].

În atare situație, în lipsa unei numiri și a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în Registrul Comerțului și/sau publicată în Monitorul Oficial, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului.

Concluzia care se impune cu puterea evidenței este aceea că impunerea condiției acceptării exprese a mandatului înlătură ipoteza unui mandat tacit în speță, ceea ce înseamnă că fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea în raporturile cu terții și în justiție.

  1. Mandatul expirat, administratorul și terții

3.1. De asemenea, instituția mandatului aparent este inaplicabilă în speță. Am fi putut discuta despre un mandat aparent în ipoteza în care, spre exemplu, în evidențele registrului public ar fi fost menționate anumite persoane cu mandate valabile de administratori, însă, în realitate, mandatele ar fi fost lovite de o cauză de ineficacitate.

3.2. Imposibilitatea administratorului de a se erija în reprezentant al societății în temeiul unui mandat expirat este demonstrată chiar de mențiunile efectuate la ORC: mențiunea privind numirea administratorului specifică atât data începerii mandatului, cât și data încetării acestuia.

3.2.1. Astfel, nu se poate afirma că ar fi fost necesară o nouă mențiune referitoare la încetarea mandatului administratorului, de vreme ce mențiunea referitoare la durata mandatului fusese efectuată încă de la data numirii acestuia.

3.2.2. Mai mult, mențiunea referitoare la momentul expirării mandatului are rolul de a exclude chiar și ipoteza protecției terților de bună-credință, întrucât efectuarea publicității prin ORC nu le mai îngăduie terților să se prevaleze de necunoașterea acestei împrejurări.

3.3. În consecință, mențiunile efectuate la ORC fac imposibilă existența unei aparențe deceptive (error comunis facit ius) care să creeze contextul favorabil recunoașterii calității de reprezentant unui administrator al cărui mandat a expirat.

3.4. În realitate, administratorul din speță cunoștea foarte bine cauza încetării mandatului său, dar și-a asumat abuziv calitatea de reprezentant al societății pentru inițierea unor demersuri în justiție.

Din păcate, instanțele au tratat cu o lejeritate nepermisă excepția invocată și s-au lăsat induse în eroare de tertipurile utilizate ca argumente de respectivul administrator.

  1. Mandatul expirat, administratorul și perspectiva utilitaristă

Un alt argument neîntemeiat care a format convingerea instanței supreme la pronunțarea deciziei criticate a fost acela conform căruia ”legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele bunei administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora”.

În realitate, inexistența organelor statutare sau neîntrunirea acestora nu constituie o împrejurare care să justifice recunoașterea calității de reprezentant unui fost administrator pentru o pretinsă interpretare a legii în sensul producerii de efecte juridice (?!!), ci, dimpotrivă, în conformitate cu art. 237 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990, constituie un motiv de dizolvare a societății.

Apelând la interpretarea prin argumentul reductio ad absurdum și păstrând proporțiile, putem afirma că un astfel de raționament i-ar permite inclusiv unui fost președinte de secție/instanță să efectueze planificări de permanență în perioada în care actualul președinte este indisponibil/în concediu sau în situația în care secția/instanța nu are încă un președinte.

  1. Jurisprudență pertinentă

Problema calității de reprezentant legal a administratorului căruia i-a expirat mandatul a fost analizată de Curtea de Apel Oradea într-o cauză similară, care a reținut prin decizia nr. 178/C/2014 – A următoarele:
Condiția acceptării exprese a numirii în funcția de administrator înlătură teoria mandatului aparent sau a mandatului de fapt, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul exprimă acceptarea mandatului și presupune o anterioară numire a sa în funcție, având un caracter la fel de explicit, acceptarea sau continuarea tacită a mandatului fiind astfel exclusă. 

Față de cele de mai sus, instanța de apel apreciază ca fiind corecte susținerile apelantei potrivit căreia la data formulării cererii de chemare în judecată (…) nu mai deținea calitatea de administrator al reclamantei, prin expirarea termenului pentru care a fost numită.

Prin urmare, în mod greșit prima instanță a apreciat că până la desemnarea unui nou administrator, societatea trebuie administrată de către ultimul administrator, fiind de neconceput abandonarea unei activități în curs de desfășurare și lăsarea societății fără organe de conducere deoarece nu există nicio dispoziție legală care să le permită acest lucru”.

Decizia Curții de Apel Oradea a fost menținută de ÎCCJ, care a reținut în cuprinsul deciziei nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) că ”este corect raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 72 și 15312 alin. 1 din Legea 31/1990, în sensul că, odată expirat mandatul administratorului, era necesară acceptarea expresă a numirii în funcția de administrator (…). Ca atare, nu se pune problema depășirii limitelor mandatului de reprezentare, ci problema inexistenței mandatului, deci a lipsei calității de reprezentant legal. (…) Faptul neînregistrării unui alt administrator la Registrul Comerțului nu îi conferă calitate de reprezentant legal vechiului administrator”.

Din păcate, decizia nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) pronunțată de ÎCCJ demonstrează că practica acestei instanțe este neunitară nu doar la nivel de instanță sau de secție, ci chiar la nivelul aceluiași complet.

Astfel, decizia nr. 1417/21.05.2015 (nepublicată) a fost pronunțată de același complet care pronunțase decizia nr. 948/26.03.2015 (nepublicată), în cuprinsul căreia s-a dat o soluție diametral opusă: ”expirarea mandatului administratorului nu conduce la pierderea calității de a mai reprezenta în mod legal societatea”

  1. Concluzie

Din păcate, ÎCCJ a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speța comentată, iar practica instanței supreme este neunitară în dezlegarea problemei de drept ridicate de expirarea mandatului administratorului.

Totuși, practica neunitară asupra problemei suspuse analizei nu reprezintă neapărat un rău pentru practicieni: practica neunitară este bună sau rea în funcție de partea în care te afli…

[1] Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Vol. II, Editura Universul Juridic, pag. 242.
[2] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, Hamangiu 2008, 390 – 391
[3] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil, Partea generală, Hamangiu, București, 2011, pag. 177.
[4] St. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole, Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2014.

av_Catalin_Antonache@2x-300x179

ACTUALA LEGE A INSOLVENȚEI

ACTUALA LEGE A INSOLVENȚEI PREVEDE POSIBILITATEA ANIHILĂRII EFECTELOR GENERATE DE ADUNĂRI ALE CREDITORILOR ÎN CADRUL CĂRORA VOTUL A FOST VICIAT
Unul dintre marile câștiguri ale actualei reglementări privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (Legea nr. 85/2014) rezidă în pronunțatul caracter practic al acesteia, generat în primul rând de aplecarea legiuitorului asupra situațiilor cu care s-a confruntat practica anterioară intrării ei in vigoare.Astfel, noua lege a insolvenței a încercat (reușind în mare măsură) să elimine acele situații în care, din cauza lacunelor de reglementare, chestiuni practice de maximă importanță nu își aflau un remediu efectiv.
Bunăoară, practica a demonstrat faptul că, nu de puține ori, operațiuni/acte esențiale pentru derularea procedurilor de insolvență au fost încheiate ca efect al unor hotărâri ale adunării creditorilor adoptate cu vicierea votului, întrucât anumite persoane fie erau trecute, în mod greșit, pe tabelul de creanțe al debitorului, fie nu figurau în tabelul de creanțe (deși aveau tot dreptul în acest sens).

În astfel de situații, chiar dacă, urmare a contestării tabelului de creanțe, instanțele stabileau un conținut al acestuia diferit de cel care stătuse la baza luării hotărârii în adunarea creditorilor, efectele generate în timp de o atare decizie viciată erau, de foarte multe ori, de neînlăturat. Practic, se ajungea la o simplă aparență de reparație a prejudiciului cauzat prin vicierea votului, de vreme ce legislația procedurii insolvenței nu oferea remedii efective pentru asemenea ipoteze și chiar dacă art. 149 din legea anterioară (Legea nr. 85/2006) prevedea, printre altele, posibilitatea completării dispozițiilor legii insolvenței cu cele ale Codului Civil. De acest vid de reglementare din legea specială anterioară s-au folosit inclusiv anumiți practicieni în insolvență desemnați provizoriu în calitate de administrator/ lichidator judiciar al debitorului și care, pentru a obține numirea definitivă în procedura, întocmeau cu rea-credință tabele de creanțe care să le servească propriilor interese (obținerea unui vot de confirmare din partea creditorilor înscriși pe tabel). În astfel de situații, chiar dacă ulterior se constata vicierea votului care   condusese la confirmarea practicianului în insolvență, acesta, în calitatea sa de administrator/ lichidator judiciar al debitorului, lua o serie de măsuri mai mult sau mai puțin corelate scopului procedurii și care puteau influența decisiv soarta acesteia.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, actuala lege a insolvenței prevede posibilitatea anihilării efectelor generate de adunări ale creditorilor în cadrul cărora votul a fost viciat. Astfel, în conformitate cu dispozițiile articolului 49 alineatul 3) din Legea nr. 85/2014, „În cazul în care, ulterior adoptării hotărârii adunării creditorilor, se constată, prin hotărâre definitivă, că votul a fost viciat prin introducerea sau eliminarea unei creanțe pentru care titularul acesteia solicitase înscrierea în tabelul de creanțe și dacă votul astfel viciat ar fi putut conduce la adoptarea unei alte hotărâri, adunarea creditorilor se reconvoacă cu aceeași ordine de zi. În cazul în care noua hotărâre a adunării creditorilor este diferită față de cea inițială, judecătorul-sindic poate decide desființarea în tot ori în parte a actelor sau operațiunilor încheiate în temeiul hotărârii inițiale.”