verbund-verbund

STATUL ŞI RĂZBOIUL SĂU

STATUL ŞI RĂZBOIUL SĂU CU INVESTITORII

Deunăzi, am comis greşeala să mă uit la ştiri… Un primar tocmai se plângea că a făcut o investiţie în construirea unei piscine, pe care doreşte să o vândă pentru că merge pe pierdere. Se gândea că poate „pune botu’ un investitor străin” şi o cumpără. Abordarea domnului primar, deşi poate părea amuzantă la prima vedere, mi-a provocat în egală măsura o decepţie şi o profundă îngrijorare, dar a avut şi darul să îmi ofere şi un răspuns la întrebarea: Unde sunt investitorii străini? Lipsesc cu desăvârşire pentru că nu mai vor să pună botu’.Fireşte, investitorul, fie el străin sau autohton, trebuie să fie privit ca un partener, el nu trebuie păcălit. După realizarea investiţiei, tu, stat beneficiar, nu trebuie să te năpusteşti asupra investitorului pentru a-i lua taxe cât mai multe şi mai mari. Permite-i să-şi finalizeze planul de afaceri, lasă-l să angajeze cât mai mult personal, gândeşte pe termen lung, iar nu pe termen scurt. Nu te ghida după maxima extrem de nefericită „sunt străini, au ei bani”.Din nefericire, însă, realitatea este cu totul alta, iar în rolul principal negativ este ANAF. Un confrate îmi relata acum câteva zile că s-a împrietenit cu un fost funcţionar în cadrul ANAF care i-a povestit despre modalitatea în care inspectorii fiscali sunt instruiţi pentru activitatea de control a contribuabililor. Li se spune că un contribuabil trebuie luat tare, ca să se sperie bine, astfel încât în timpul controlului să îi găseşti „ceva” pentru că, de fapt, toţi sunt nişte infractori. Dacă nu găseşti nimic, atunci „trebuie” să inventezi. Am înghiţit în sec şi am realizat că aceasta este raţiunea pentru care, în ultima vreme, contestaţiile asupra rapoartelor de inspecţie fiscală şi asupra deciziilor de impunere adiacente s-au înmulţit. Şi nu doar contestaţiile s-au înmulţit, dar s-au înmulţit şi hotărârile judecătoreşti de suspendare a executării acestor acte administrativ fiscale, respectiv cele de anulare a lor. Şi eu care speram că geniul meu avocaţial a avut ceva de spus. Iată că nu, au avut de spus instanţele judecătoreşti care au sancţionat abuzurile grosolane şi evidente ale organelor fiscale.

Atât la nivel naţional, cât şi la nivel european şi internaţional, relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie să se ghideze după o serie de principii general valabile, imuabile: certitudinea impunerii fiscale (transparenţa), rezonabilitatea şi predictibilitatea, într-un cuvânt trebuie respectat statul de drept (the rule of law – împărăţia legii).

Atunci când contribuabilul greşeşte, el trebuie învăţat să nu repete greşeala făcută, dar, pe cât posibil, nu prin sancţiuni pecuniare, ci prin acordarea unor termene de graţie înăuntrul cărora să poată remedia problemele semnalate. În egală măsură, confruntat cu dificultăţi financiare (o situaţie cu care toate societăţile se confruntă în acest moment), agentul economic trebuie ajutat să-şi plătească taxele şi impozitele, prin găsirea unor soluţii care să menţină viabilitatea societăţii aflate în dificultate. Din nefericire, prima măsură pe care o adoptă organele de control fiscal în aceste situaţii este poprirea conturilor şi implicit blocarea lichidităţilor de care dispune societatea, dublată de instituirea sechestrului asupra activelor societăţii. Rezultatul este unul singur, împingerea societăţilor către insolvenţă şi faliment şi, implicit, pierderea surselor de venit la buget.

În materie de certitudine a impunerii fiscale, pe cât de clare sunt prevederile din Codul fiscal, pe atât de neaplicate sunt de către organele de impunere fiscală. Art. 3 lit. b) din Codul fiscal, alături de jurisprudenţa CEDO în materie (Rotaru împotriva României, Asociația Martorilor lui Iehova contra Franței, Van Es Douane Agenten contra Olandei), impun elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Conform acestui principiu extrem de important în materia dreptului fiscal, organele de control trebuie să se abţină de la a impune, cu titlu de impozite şi taxe, acele sume care nu rezultă cu claritate şi precizie din normele fiscale. Iată de ce contribuabilul trebuie să poată să prevadă cu uşurinţă care sunt impozitele şi taxele pe care le datorează, în caz de dubiu aplicându-se principiul in dubio contra fiscum.

Din păcate, observăm că de la an la an, de la legislatură la legislatură, de la preşedinte la preşedinte, the rule of law în economie nu apare (observăm actualmente un reviriment în lupta împotriva corupţiei). Majoritatea ramurilor economice, în loc să fie ajutate prin măsuri fiscale de stimulare a producţiei, a vânzărilor şi implicit în vederea creării de locuri de muncă, sunt schilodite fie prin acţiunile nesăbuite ale inspectorilor fiscali, fie prin inacţiunile organelor abilitate cu combaterea evaziunii fiscale şi a pieţei negre. Aici avem nevoie de un stat de drept puternic pentru că de aici putem aduce venituri suplimentare la buget.

Drama este că investiţiile nu pot aduce beneficii celor care îşi riscă economiile într-un climat în care piaţa neagră atinge cote alarmante de peste 80% (piaţa alcoolului este de peste 90% în timp ce piaţa neagră în panificaţie a atins 75%). Aici statul trebuie să intervină şi să-i sancţioneze pe acei participanţi la comerţ care nu respectă regulile jocului. Vorbim despre comerţul nefiscalizat care nu doar că aduce prejudicii incomensurabile bugetului de stat, dar creează un mediu de concurenţă neloială şi aduce grave prejudicii operatorilor economici oneşti, care îşi plătesc taxele. Nu ai cum să faci faţă unei concurenţe neloiale în care competitorul tău nu achită TVA (24%, respectiv 9% pentru pâine), nu achită taxele aferente salariaţilor, plătindu-i la negru (44%), iar în domeniile în care trebuie achitată acciză (alcool, carburant), aceasta nu este plătită. În aceste condiţii, indiferent de magnitudinea şi ingeniozitatea afacerii, este practic cu neputință să faci faţă pieţei negre.

Dar România are legi! Un articol din Legea Fundamentală, uitat parcă de puterea executivă, ne face să credem că situaţiile descrise mai sus sunt imposibil de întâlnit, aceasta pentru că „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurență. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie” (art. 135 din Constituţie).

Deşi, la nivel declarativ, agenţii economici nu au de ce să îşi facă griji, fiind protejaţi de Constituţie, realitatea este trist de diferită. Contribuabilul trebuie permanent să fie în gardă pentru a face faţă abuzurilor continue la care este supus din partea organelor statului, prin asigurarea unei protecţii juridice adecvate, atât preventiv cât şi judiciar. Contenciosul fiscal pare a fi soluţia în actualitatea social-economică pe care o trăim.

Speranţa vine însă tot din partea statului, a instanţelor judecătoreşti, de la cea de-a treia putere în stat care, pesemne, se dovedeşte că a parcurs cu succes un proces de consolidare, iar acum, pusă în faţa testului „luptei” pe care ANAF-ul o dă cu contribuabilii oneşti, reaşază pe frontispiciu statul de drept cu a sa împărăţie a legii.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *