Familia-PNG

CELULA STEM A SOCIETĂȚII

  1. Trebuie să re-învățăm că familia este celula stem a societății. Atât cea scriptică (de jure), cât și cea consensuală (de facto). Și să re-învățăm să o protejăm. Mai ales împotriva celor care abuzează de puterea lor economică.

Știți, bălegarul este fertilizantul cel mai bun, ba chiar e capabil să “panseze” și să vindece un sol rănit de chimicale. Cu condiția ca el să fie împrăștiat pe câmp în cantități mici și, dezirabil, egale. Dacă, însă, e îngrămădit la marginea drumului, cum să vă spun, bălegarul determină senzații olfactive nu prea plăcute.

Cam așa stau lucrurile și cu proprietatea: dacă este deținută și chivernisită de cât mai mulți oameni, ea duce la crearea și consolidarea unei clase de mijloc care este și rămâne coloana vertebrală economică și morală a unei societăți democratice, în care oamenii sunt cetățeni (și nu doar consumatori), cred în dreptate și în lege, iar nu în idoli politici sau economici, și îi determină prin forța lucrurilor pe deținătorii puterii să nu mintă, să nu manipuleze, să nu abuzeze și să nu fure; dacă însă e îngrămădită în puține buzunare sau conturi, proprietatea duce la abuz de putere economică. Și, la fel ca materialul organic de mai sus, lasă niște senzații olfactive de neinvidiat.

Protecția acestei proprietăți-grămadă, mai ales când acumularea este rezultat al abuzului, speculației sau chiar al furtului, nu poate prima asupra imperativului protecției familiei. Sistemul de principii reunite în diversele instrumente internaționale relative la drepturile omului prioritizează valorile. Familia este o valoare cu mult mai importantă decât o proprietate obținută prin abuz de putere economică, prin speculație sau prin furt.

Dreptul la locuința familială (domiciliu) este un drept al omului prevăzut în CEDO, la art. 8, și protejat de decizii recente ale CEDO unde s-a pus problema evacuării din locuință a consumatorului și a familiei sale. În acest sens, semnificative sunt spețele McCann contra Regatului Unit (2008) și Ćosić contra Croației (2009).

Dreptul la locuință și protecția acestuia sunt prezente și în decizii ale CJUE. Dacă în speța Mohamed Aziz (2013), CJUE a arătat că, în realitate, chestiunea clauzelor abuzive poate fi dezbătută și într-o contestație la executare (ceea ce înseamnă că în acest tip special de proces trebuie ca judecătorul să ridice din oficiu problema clauzelor abuzive și pe cea a sancționării lor), fiind necesară chiar, pentru a asigura efectivitatea normelor de sancționare a clauzelor abuzive, o procedură care să permită suspendarea/înghețarea efectelor contractului pe perioada procesului relativ la clauzele abuzive, în speța Morcillo și García (cauza C-169/2014), CJUE a statuat că, mai ales când este vorba de o locuință familială, este necesară o procedură care să permită analiza clauzelor abuzive încă din faza de început a executării silite, adică atunci când se cere încuviințarea/învestirea cu formulă executorie. Spre exemplu, consumatorului trebuie să i se permită o opoziție sau un apel împotriva hotărârii de încuviințare a executării, cu efect de suspendare imediată a executării, pentru a putea cere judecătorului efectuarea cu calm a analizei existenței în contract a clauzelor abuzive și proporționalității unei eventuale măsuri de evacuare din locuință.

Chestiunea protecției acestui drept este deja prezentă și în jurisprudența noastră recentă. Este în acest sens, spre exemplu, hotărârea din 2 octombrie 2014 a Judecătoriei Sectorului 3 București, care se întemeiază direct pe jurisprudența CEDO în emiterea unei hotărâri de suspendare provizorie a executării silite a unei locuințe. În fine, ideea protecției familiei și a locuinței familiale a pătruns – cu greu, ce-i drept – și în legislația noastră civilă, începând cu 1 octombrie 2011. Este în acest sens art. 258 C.civ., care dispune că familia, și deci, implicit, locuința familiei, sunt protejate de stat. În lipsa unei legi speciale care să ofere protecția tribunalului, în aceleași condiții în care un comerciant poate obține această protecție pentru insolvență, simplul particular poate obține protecția locuinței utilizând aceste repere europene sau românești.

  1. Judecătoria Sectorului 3 București, în dosar nr. 66029/301/2014, prin încheierea din 2 octombrie 2014, a dispus suspendarea provizorie a unei executări silite purtând asupra unui imobil care avea destinația de locuință familială. Evacuarea din locuința familială a fost suspendată provizoriu.

Situația din speță este tipică, putând fi regăsită în multe alte zeci de mii de spețe: avem de-a face cu un credit ipotecar în franci elvețieni (CHF), un contract de credit suspectat de clauze abuzive, care este cesionat unui colector de creanțe, colector ce reușește să scoată imobilul la vânzare într-o executare silită, și avem, în fine, un adjudecatar al imobilului, care se ocupă în mod profesional cu cumpărarea de imobile în proceduri de executări silite și care, pentru a valorifica imobilul– locuința familială, începe evacuarea familiei reclamantei (soț, plus doi copii minori).

Dreptul intern al României nu este, în mod evident, favorabil debitorului. De fapt, este atât de constrângător și de lipsit de atenție în ceea ce privește situația concretă familială și drepturile debitorului încât procedura de executare silită, ajunsă în faza de evacuare, se poate derula în 4-6 luni, întrucât debitorul nu este citat la încuviințarea executării/învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, titlu care este verificat doar formal de judecător, iar hotărârea de încuviințare a executării silite, ei bine, este una nesupusă niciunei căi de atac. Debitorul are acces la o biată contestație la executare, care are marile “avantaje” că (i) este post-factum, și (ii) nu este suspensivă de executare, adică, poate fi formulată și derulată chiar în timp ce executarea se finalizează. După executarea silită, ce îi rămâne debitorului? Un drept la daune interese. Căci repunerea în situația anterioară (revenirea debitorului în locuința familială) este, adesea, iluzorie, câtă vreme adjudecatarul este protejat cu garanții puternice, el fiind prezumat de bună credință.

Așa că Judecătoria Sectorului 3, în această hotărâre inedită, a purces la aplicarea directă în dreptul intern a jurisprudenței CEDO.

Iată un citat din motivarea încheierii din 2 octombrie 2014, pag. 3 : “CEDO, în cauza Ćosić contra Croației (2009), analizând o situație în care, cu respectarea dreptului intern, s-a dispus evacuarea unei persoane, a reținut că hotărârile instanțelor naționale au fost întemeiate exclusiv pe constatarea că persoana a cărei evacuare s-a dispus nu avea niciun drept pentru a ocupa apartamentul potrivit legislației interne în vigoare (n.n. – imobilul fusese deja adjudecat într-o executare silită). Curtea, făcând trimitere la jurisprudența sa anterioară (McCann contra Regatului Unit, 2008) a arătat că pierderea locuinței de către o persoană este o formă extremă a ingerinței în dreptul la respectarea domiciliului. Oricărei persoane care riscă o restrângere atât de gravă trebuie să i se dea posibilitatea ca o instanță de judecată să analizeze și să stabilească proporționalitatea și rezonabilitatea măsurii prin prisma art. 8 din Convenție, chiar dacă, potrivit dreptului intern, dreptul său de a ocupa un imobil s-a stins”.

În speța citată s-a dovedit doar aparența dreptului (aceasta fiind limita de competență funcțională a judecătorului în această cale procesuală). În contestația la executare, în sine, se va putea pune în discuție, în mod evident, proporționalitatea. Evacuarea fiind o măsura extremă, se va putea verifica dacă nu cumva existau la momentul declanșării executării silite alte măsuri apte să ducă la realizarea creanței, fără a lăsa debitorul și familia sa fără locuință. Se va putea, de asemenea, analiza dacă în contract există sau nu clauze abuzive și dacă riscul valutar tipic creditelor în franci elvețieni era exclusiv în sarcina debitorului, caz în care și această clauză ar putea fi analizată sub aspectul caracterului abuziv. Creanța, necertă din aceste două puncte de vedere, va putea fi parțial anulată, cu consecința reducerii sarcinii debitorului, care va putea achita sau acoperi altfel restul creanței.

Pentru aceste soluții potențiale indic, în plus față de reglementările din materia combaterii și sancționării clauzelor abuzive și față de deciziile CEDO și CJUE enunțate, și un text de principiu din Noul Cod de procedură civilă, deseori ignorat de practicienii dreptului. Bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor (art. 629 alin.1 N.C.P.C.). În condițiile art. 258 C.civ. se poate argumenta (nu doar teoretic) o insesizabilitate temporară a unui imobil, câtă vreme acesta are destinația de locuință. Dar, cel mai important aspect al regulii din Noul Cod de procedură civilă (art. 629 alin.1) este acela că, în sine, executarea silită este o soluție in extremisde realizare a creanței. O executare silită ne-necesară apare ca fiindneîntemeiată. Dacă există alte metode de realizare aflate la îndemâna părților sau a creditorului, sau dacă judecătorul nu găsește că executarea silită este necesară, el ar trebui să refuze învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu prezentat de creditor. La fel ar trebui să procedeze judecătorul și în cazul în care, cel puțin la nivel de aparență, consideră că există clauze contractuale cu potențial caracter abuziv. Dacă executarea silită, in genere, este o măsura extremă de realizare a creanței, cu atât mai mult o executare silită a locuinței este o măsură extremă, care nu ar trebui încuviințată decât în cazurile rare în care debitorul are alte imobile în care poate locui, eventual cu chirie.

  1. CEDO nu spune expres că o locuință nu poate fi urmărită silit (nefiind învestită cu o astfel de cerere), dar statuează că executarea silită asupra acestui imobil de tip special nu poate fi făcută cu depășirea limitelor proporționalității și ale rezonabilității. În orice caz, debitorul, mai ales cel care are calitatea de consumator, trebuie să fie audiat în legătură cu proporționalitatea și rezonabilitatea măsurii evacuării din locuința familială, așa cum impune CEDO, în deciziile McCann ( 2008) și Ćosić (2009), ceea ce înseamnă că textele legale din procedura noastră civilă din care rezultă că la învestirea cu formulă executorie se procedează la o verificare formală a titlului executoriu, într-o procedură necontencioasă, terminată cu o hotărâre de învestire cu formulă executorie nesupusă niciunei căi de atac, trebuie înlăturate de la aplicare, fiind contrare CEDO.
  2. O protecție a locuinței familiale a consumatorului poate fi pusă în practică și în baza jurisprudenței CJUE, pronunțată în interpretarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive și în baza Cartei Drepturilor Fundamentale ce face parte din Tratat.

În acest sens, deosebit de importantă este recenta hotărâre a CJUE din 17 iulie 2014, pronunțată în cauza C-169/14 (Speța Morcillo Și García contra Banco Bilbao).

Considerentul 43 al acestei hotărâri este edificator în acest sens:

“Ținând seama de aceste caracteristici, în cazul respingerii opoziției formulate de consumator împotriva executării ipotecare a bunului său imobil, sistemul procedural spaniol, luat în ansamblul său și astfel cum este aplicabil în cauza principală, expune consumatorul menționat sau chiar, cum este cazul în litigiul principal, familia acestuia, riscului de a‑și pierde locuința în urma unei vânzări silite a acesteia, în condițiile în care instanța de executare va fi efectuat eventual și cel mult o examinare rapidă a validității clauzelor contractuale pe care se întemeiază cererea vânzătorului sau furnizorului. Protecția de care consumatorul, în calitatea sa de debitor urmărit, ar putea eventual să beneficieze în urma unui control jurisdicțional efectuat în cadrul unei proceduri de fond inițiate în paralel cu procedura de executare nu este susceptibilă să înlăture acest risc întrucât, presupunând că acest control conduce la constatarea existenței unei clauze abuzive, acest consumator nu va obține o reparație în natură a prejudiciului său care să îl repună în situația anterioară executării bunului imobil ipotecat, ci, în cel mai bun caz, o indemnizație compensatorie. Or, acest simplu caracter de indemnizație al eventualei reparații acordate consumatorului nu îi conferă acestuia decât o protecție incompletă și insuficientă. Aceasta nu constituie un mijloc nici adecvat, nici eficace, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, pentru a face să înceteze utilizarea clauzei, considerată abuzivă, a actului autentic care cuprinde constituirea unei ipoteci asupra bunului imobil pe care se întemeiază executarea acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 60)”.

Deși este vorba despre critici la adresa dreptului spaniol, este evident că hotărârea din speța Morcillo și García este obligatorie în România, mai ales că dispozițiile procedurii civile române sunt similare (până la identitate) cu cele spaniole. Dacă reglementările noastre interne sunt contrare acestei interpretări obligatorii a Dreptului Uniunii Europene – și sunt – atunci ele vor fi înlăturate de la aplicare, prin incidența art. 148 alin.2 din Constituția României.

5. Statul și societatea sunt datori să protejeze familia și, implicit, locuința familială (art. 258, art. 321-322 C.civ.) prin orice metode, inclusiv prin crearea unui drept pretorian, în lipsa unor norme legale.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *